Azi o dăm puțin în filosofie.
Șantierele abandonate și blocurile dărăpănate, la care omul obișnuit nici nu se uită de două ori, sunt, pentru grafferi, locul cel mai primitor în care pot să-și exerseze talentul înainte să-l expună în lume.
După ce treci peste adrenalina pe care-o simți până te uiți stânga-dreapta după un vecin care ar putea să cheme poliția, te furișezi printr-o crăpătură de gard cu câțiva boscheți și intri în betoanele gri și reci care așteaptă la capătul drumului, de cele mai multe ori găsești lumi întregi pe care nu le știe nimeni în afară de artiștii aventuroși care-au fost pe acolo înaintea ta.
Dacă nu ești undeva prea aproape de o clădire de guvern și nu faci gălăgie prea mare, poți sta și o zi întreagă într-o clădire dinasta fără să te găsească cineva, iar prin ea o să găsești cu siguranță o grămadă de tag-uri și bombe făcute de artiști pe care-i găsești și în locuri mai publice cu câte-o declarație de dragoste sau înjurătură către un club de fotbal împrăștiate printre ele.
Sunt istorii întregi în locurile astea, iar viața din pereți se simte în fiecare colț de cameră.
Poate de asta arată și atât de tare toate clipurile filmate în clădiri de genul.
N-o fi neapărat că se gândesc artiștii care aleg să și le facă acolo la cât de adâncă e povestea din spatele lor sau la cine a dat pe pereții ăia, dar e ceva ce face o cameră dintr-o clădire abandonată să se simtă locuită atunci când e umplută de desene.
