Radu Carp e o anomalie.
Ambii lui părinți sunt pictori, tatăl lui ocupându-se chiar de pictat în biserici, iar din acest motiv a crescut înconjurat de tot felul de artiști, nu neapărat celebrii, dar vechi, buni la ceea ce fac și respectați în domeniul lor.
Ca rezultat, desenează și el de când e mic, încurajat mereu să exploreze pasiunea asta și lăudat mai mult pentru un desen bun decât pentru orice altă reușită.
Cu toate astea, nu faptul că a fost sprijinit de părinți în loc să fie ușuit de la pictură la medicină e ceea ce-l face atipic, ci mai degrabă felul în care migrează între forme de artă plastică și modul în care tratează fiecare moment al vieții, inclusiv discuția dintre noi, ca un joculeț.
Povestește cum, prin clasa a 6a, stătea odată de 6 pentru niște prieteni care dădeau taguri pe pereți, iar după 15 minute de uitat stânga-dreapta în tensiune să nu vină nimeni, atunci când a văzut rezultatul muncii băieților, s-a gândit că el în timpul ăla el ar fi făcut mai multe cu peretele pe care au dat ei.
Așa s-a apucat și el să dea cu sprayuri, deși în prima fază, pentru că era prea timid să mai cheme alți prieteni cu el să-i stea de pândă, l-au fugărit șoferii de BMW-uri și polițiștii până când s-a lăsat pentru o vreme.
Apoi, când era în liceu, a început să meargă pe la parcul Moxa, care era, la vremea aia, un fel de centru cultural pentru bagabonți în care se strângeau la ping-pong oameni din toate colțurile culturii urbane din București, fie ei skateri, grafferi, rapperi și așa mai departe.
Acolo a prins cu adevărat Radu drag de artă stradală, cunoscându-l pe ROEM, care făcuse graff-ul din skatepark cu Eroilor Mafia, și apucându-se apoi să învețe și el să facă litere în stiluri diferite pe care să le poată desena pe pereți.
Tot la Moxa l-a cunoscut și pe Alexandru Ranga, pe care, dacă nu-l știți după lucrările lui semnificativ mai faimoase și mai importante cultural, s-ar putea să-l recunoașteți cel puțin ca fiind sculptorul care a făcut statuile pentru Premiile CURENT.
La început, Radu fiind la Sava iar Ranga la Tonitza, n-au știut unul de altul că sunt artiști, ci doar s-au împrietenit pe caterinci comune și au aflat abia mai târziu, când s-au întâlnit pe hol la UNArte.
Prietenia dintre ei s-a dus departe și a rezultat în câteva proiecte drăguțe, cum ar fi un congres la care Radu a desenat 43 de portrete într-o singură zi pentru studenții de la medicină și Go Skate Day-ul de anul trecut la care Ranga s-a ocupat de statui iar Radu a pictat miniramp-ul.
Prietenia asta e cam singurul lucru de care își amintește Radu cu drag atunci când vine vorba de UNArte.
În rest, descrie cum auzea de pe la colegi că profesorilor lui li se părea un lucru prost faptul că își expune munca în public și că, pe lângă că-i descurajau din a face la fel, în general simțea că ei erau primii care le tăiau aripile studenților, iar că din cauza lor au ajuns atât de puțini din artiștii din generația lui să activeze până acum.
În același timp, la cum o zice, pare că lui n-avea nimeni vreo șansă să-i facă același lucru vreodată.
În general, vorbind despre arta lui, Radu e foarte încrezător în ceea ce face și sună ca un sportiv care se încurajează singur constant pentru că vrea să fie cel mai bun la ceea ce face mai degrabă decât ca un pictor.
De asta, probabil, a și perseverat în halul ăsta.
Povestind despre cum a evoluat ca artist de-a lungul anilor, zice că până pe la finalul facultății își dorea să fie ilustrator de benzi desenate și că, adolescent fiind, se ducea cu benzile pe care le făcea la diferite expoziții, unde atunci când spectatorii cu 20 de ani mai mari ca el îi criticau munca, în loc să-i bage în seamă, conștientiza că vorbele lor rezultau cel puțin parțial din frustrări față de propria lor artă.
Apoi, dându-și seama că nu vrea să stea așezat la un birou toată ziua să ilustreze și că lumea din jur îi considera desenele inferioare pentru că le face micuțe pe hârtie în loc să fie mari pe pânză (deși e de menționat că el nu vede lucrurile așa și că vorbește cu foarte mult respect față de cei care se ocupă cu ilustrații), a migrat spre pictură, aproape ca ambiție de a demonstra lumii că e bun și la asta.
Nici cu pictura nu i-a fost simplu pentru că, real vorbind, nu prea există un drum drept în a reuși să trăiești din artă, indiferent sub ce formă creezi.
De asta a ajuns, în timpul pandemiei, să treacă pe lângă o pizzerie la care a auzit patronul vorbind cu cineva despre faptul că își căuta un artist care să înfrumusețeze locul și să garanteze că o poate face mai bine și mai rapid ca orice alt artist din oraș.
După ce a reușit și a postat lucrarea online, a prins un alt proiect care urma să-i schimbe viața, și anume pictarea unui bar în care l-a cunoscut pe galeristul lui (care e și galeristul tovarășului Ranga), Cristian Cojanu.
Galeristul l-a chemat să își pună tablourile în expozițiile organizate de el și i-a mai găsit un restaurant pe care să îl picteze, în care și-a descoperit Radu și nișa din pictură pentru care e acum cel mai recunoscut, anume dragonii psihedelici.
Făcând o schiță inițială pentru restaurant, s-a concentrat pe portrete și imagini mai conformiste, dar, Cristian trimițându-i clientului mai multe din desenele lui Radu, acesta a exprimat că și-ar dori specific ceva cu dragoni, ceea ce a creat un mare click în capul lui.
A desenat dragoni toată ziua bună-ziua, iar acum își amintește cum 2 ani după lucrare ofta de mirare că s-a învârtit în jurul cozii atât de mult timp fără să-și dea seama că stătea pe un concept art care urma să fie atât de apreciat de lumea din jur, iar de atunci tot expune ca parte din 1001 Arte, asociația culturală a lui Cristian Cojanu.
Un an mai târziu, urma să fie chemat să ia parte la “vandalizarea” unui avion de la ROMAERO pentru SAGA împreună cu o grămadă de alți artiști (deși asta a fost separat de galerie), apoi, cu 1001 Arte a ajuns să facă un mural în Paris la 59 Rivoli, iar acum, pe lângă tablouri, avioane și pereți, tot caută să se joace cu arta lui în feluri noi.
De exemplu, fix înainte să îi luăm noi interviu, a început producția unei colaborări cu FDA, pentru care va lansa o colecție de chiloți cu tablourile lui pe ele la Beach, Please!.
În acest sensa a vopsit shop-ul brandului în stilul lui caracteristic și va ține, spre finalul lunii la Nibiru, un live painting show pe pânză făcută din piele vegană în colaborare cu PETA, rezultatul căreia îl vor transforma apoi în câteva perechi de pantaloni care vor fi apoi licitate în scop caritabil.
Și-a îndeplinit fiecare vis pe care l-a visat până acum, chiar și unele pe care nu știa că le are, dar toate au pornit dintr-o iubire aproape obsesivă pentru desenat care nu pare că o să-l lase indiferent unde ajunge în viață.
Nici nu-și dorește să facă altceva, ci zice că chiar și dacă s-ar face pirat, le-ar desena ălora steagul ca să se simtă la locul lui, iar asta sincer se simte nu doar în fiecare propoziție pe care o scoate pe gură, ci și în aerul pe care-l expiră de când a intrat pe ușă.
El la rândul lui pare să fie un dragon cu o flacără care arde doar desene, fie că-s făcute cu acrilice, spray-uri sau print pe poliester.
Tocmai de aia, și dacă nu sunteți genul care să treceți pe la vreo galerie, merită dacă mergeți prin Costinești vara asta să vă faceți drum pe unde a pictat și unde va avea show să vedeți un savant la lucru.
