Valentin e un amalgam de contradicții care, dacă le cunoști la nivel superficial, te-ai gândi că descriu un savant nebun.
E de departe cel mai elocvent om cu care ne-am așezat la masă pentru un articol și trage referințe sociale, politice și culturale de la civilizațiile antice până la dezvoltări ale războaielor care se întâmplă acum în lume ca să își explice șirul gândurilor.
În același timp, e și probabil cel mai mare bagabont cu care am stat de vorbă vreodată dacă extragem persoana din ecuație și ne uităm strict la întâmplările din viața lui, iar carisma cu care le povestește aproape ne convinge de cât de tare ar fi să trăim și noi la fel, chiar dacă din cuvinte Vali ne exprimă să nu facem asta.
Cu toate astea, omul cu care ne-am întâlnit după ce i-am văzut unul din tablouri la Takeovers Studios, plasat într-un peisaj idilic în cadrul unui eveniment de 8 Martie care n-avea nicio treabă cu nuanțele de negru și ideile distopice pe care le-a aruncat el pe pânză, e super prietenos, cu picioarele pe pământ și, în afară de combinezonul fresh și ochelarii de soare care-i trădează puțin din excentricitate, n-ai zice că urmează să povestească ceva atât de tumultuos și de dramatic.
Copilăria lui Valentin a fost neobișnuită rău de tot.
În 1990, când avea 9 ani, a pictat un tablou al globului pământesc pe care plantau flori copii de diferite rase, în timp ce toate continentele stau așezate la uscat deasupra lui, iar acest tablou a câștigat un premiu UNICEF datorită căruia Vali a fost dus în State în prima delegație oficială a României de după ce a picat comunismul să povestească despre experiența copiilor ieșiți din comunism, iar în ‘91 a fost adus din nou în New York ca invitat special și a primit un tur privat al Muzeului Metropolitan.
Datorită (sau din cauza, în funcție de cum vezi situația) succesului artistic pe care l-a avut mai devreme decât se învață tabla înmulțirii, s-a creat și o presiune extrem de mare asupra lui să continue să performeze la nivel înalt indiferent de direcția în care a luat-o mai departe, iar până când a terminat secția de design industrial de la Tonitza și a intrat la facultate pe aceeași secție, deja se simțea sufocat.
Bine, sentimentul ăsta vine, așa cum povesteam și în introducere, la pachet cu niște gânduri despre faptul că un sistem educațional nu poate genera o minte liberă, o frustrare față de pachetul informațional pe care i-l oferea facultatea, pe care îl vedea ca fiind o continuare insuficientă a ceea ce făcuse în liceu, și o viziune asupra faptului că arta trebuie să modeleze conștiințe mai degrabă decât sufragerii, iar din acest motiv a decis să renunțe la facultatea de arte.
Fiind extrem de pasionat de istorie și literatură, a încercat și facultatea de drept după, dar a renunțat la ea după 2 ani dintr-un conflict ideologic similar, simțindu-se constrâns de reguli și concepte care nu se pupau cu viziunea lui.
E, după aceste 2 experiențe, în 2004 a decis să plece în Anglia, unde a descoperit o lume cu totul nouă pentru el, și anume pe cea a fraudei bancare.
Felul în care descrie activitatea lui în lumea aia sună mai degrabă ca povestea unui copil curios decât ca cea a unui infractor.
În primul rând, recunoaște că îi plac foarte mult provocările, cât timp sunt în limita conștiinței lui.
În al doilea rând, descrie pansamentul pe care și l-a pus asupra conștiinței atunci când a intrat pe drumul ăsta ca fiind unul destul de idealist, în sensul în care tipul de fraudă pe care îl făcea el, despre care sigur puteți găsi mult mai multe informații prin alte articole despre Vali dacă vreți, afecta doar asiguratorii de carduri, nu persoanele care dețineau cardurile și nici băncile, iar sumele care se învârt în industria de asigurări sunt atât de mari încât ceea ce făcea el nu afecta economia mai mult decât afectează o picătură de apă marea.
În al treilea rând, Vali simțea o atracție artistică față de “munca” asta, și era fascinat de felul în care putea crea skimmere – nu vrem să transformăm articolul ăsta într-o poveste despre cum funcționează frauda, dar skimmerele sunt practic niște dispozitive care se bagă într-un bancomat ca să clonezi datele cardurilor în ele – din ce în ce mai complexe și aspectuoase.
5 ani a ținut-o tot așa, deși a mai avut încercări de a se împăca cu arta și de a ieși cu totul din lumea criminală, iar la un moment dat a și ajuns în Sibiu, unde locuia cu soția și fiica lui nou-născută atunci când i-au picat bancomatele în cap în cele din urmă.
Recunoaște că era greu să renunțe de tot, pentru că lumea asta venea la pachet și cu presiuni de a continua să facă parte din ea care erau greu de refuzat, dar și pentru că era în continuare fascinat de arta din spatele muncii pe care o făcea.
Începutul sfârșitului etapei ăsteia a venit când, după o încercare de a se cuminți și a picta elemente de scenografie ale unor piese de teatru, când lui Vali i s-a propus un proiect care l-a tentat prea tare ca să îl poată refuza.
El avea un set de reguli după care se ghida, însă colegii cu care a făcut proiectul nu le-au respectat, iar Valentin a avut și el o scăpare care a rezultat în jandarmeria orașului Sibiu căutându-l din ușă în ușă prin bloc, ei neștiind cu cine au de-a face sau cât de periculos ar putea fi, până când au dat peste el, soția lui și fiica lor în apartament.
Vali descrie momentul acela din Ianuarie 2009 ca o eliberare, aproape ca și cum aștepta momentul în care putea scăpa de tot din lumea asta, iar după interogări și un arest preventiv de câteva luni, a stat liber câțiva ani, cât i s-a judecat procesul, și a început să se gândească cum s-ar putea folosi de ceea ce a învățat în ultimii ani.
A inventat destul de rapid un sistem de securizare al bancomatului, a vândut dreptul de dezvoltare al invenției lui în 2010, adică la mai puțin de 2 ani de când a început procesul lui de rupere de lumea criminală, iar în 2012, cu invenția încă în dezvoltare, a fost dus la Penitenciarul Vaslui să-și servească pedeapsa.
N-a mai aflat nimic despre invenția lui ceva timp și a devenit preocupat de o problemă semnificativă, anume că penitenciarul îi refuza dreptul la muncă cu care putea să își mai scadă din sentință.
Deși o comisie întreagă specializată l-a declarat ca fiind ok de pus la muncă – adică au zis că n-ar fugi și n-ar prezenta un altfel de pericol – cei de la penitenciar, folosind ca pretext faptul că fusese închis ca parte dintr-un grup infracțional, nu voiau nici cum să-l lase.
În același timp, departamentul cultural-artistic al penitenciarului, știind istoricul de pictor al lui Valentin, l-au ajutat să devină măcar voluntar în cadrul unui club de activități artistice de acolo.
După ce i-a trecut cam un an din pedeapsă, stând prin clubul de arte într-o zi, Valentin s-a trezit că se vede pe el însuși la știri cu sistemul de securizare al bancomatului pe care îl inventase în urmă cu 3 ani care tocmai câștigase, fără ca Vali să știe că a fost înscris vreodată, un premiu la Geneva.
Ăla a fost momentul în care a început el să renască.
Amintindu-și o fază similară pe care a făcut-o Nichita Stănescu, care s-a întors cu spatele către un public din Serbia după ce a primit un premiu în poezie pentru a lăsa publicul să vadă cum îi cresc aripile, s-a întors și Valentin cu spatele către televizor, începând să simtă cum îi cresc și lui aripile și cum, deși greșise destul de grav în viață, urma să vină și o dimineață senină.
La scurt timp după anunțul ăsta, o sarabandă de televiziuni au început să vină să-l caute pe Valentin la penitenciar, majoritatea dintre ele internaționale, iar fiecare reporter îl întreba ce face acum, după toată povestea cu arestul și invenția.
Vali răspundea mereu la fel, anume că i se interzice dreptul la muncă și că e dezamăgit de asta, iar după suficiente interviuri, cei de la penitenciar l-au chemat în audiere să-l roage să nu mai vorbească despre acest subiect, însă n-au reușit să-l liniștească până nu au ajuns la o înțelegere.
În cele din urmă, Vali a fost de acord să picteze tot felul de mărunțișuri pe care să le ia diverși angajați de la pușcărie acasă, promițându-i-se la schimb dreptul de a-și crea propria colecție de picturi în cantina nefolosită a unei aripi de penitenciar care era încă în construcție.
Pentru colecția respectivă, a cumpărat cearșafuri casate de la pușcărie, îmbibate cu energia a sute de suflete zbuciumate care dormiseră pe ele, apoi a început să dea la schimb pachete de țigări pe cofraje de lemn prizonierilor care lucrau la aripa respectivă, astfel încât să care simbolismul prizonierilor care, la schimb pentru libertatea lor, își construiau singuri închisoarea, iar cu acelea își făcea tivurile pe care picta.
Mai mult de atât, un judecător delegat la penitenciar îi dădea vopsea și diluant, iar prizonierii îi pozau pentru tablouri.
Colecția asta, pe cât de plină de simbolistică este, atât pentru Valentin ca om și ca artist cât și pentru penitenciarul în care le-a făcut, nu a fost văzută niciodată și încă nu se știe când va putea fi văzută pentru că cei de la penitenciar nu și-au păstrat cuvântul față de Vali.
Cât era închis, i se promisese că va putea păstra această colecție, însă, după un transfer la Iași în timpul căreia a reușit să își mai scadă din sentință cu muncă și după ce a fost eliberat într-un final, s-a schimbat macazul referitor la tablourile din Vaslui fără vreo explicație care să aibă sens.
Și mai trist e că Vali avea chiar gândul de a organiza un festival cultural întreg în jurul acelor tablouri, iar acum rămăsese cu un gust amar în loc de treabă, drept pentru care se și judecă în momentul de față cu statul român în încercarea de a își lua tablourile înapoi.
Proiectul de securitate al bancomatelor n-a ajuns nici el nicăieri din punct de vedere financiar în cele din urmă, deoarece n-au reușit să obțină în timp util brevet în state, deși totuși acum toată America de Sud folosește fix sistemul creat de Valentin în 2009.
Na, întâmplarea întâmplare, dar, ajuns acasă în Noiembrie 2015, a fost nevoit să-și câștige existența și să picteze pentru “pâine și lapte” vreo 3-4 ani.
Deși tablourile pe care le-am văzut din perioada aia sunt și ele drăguțe, sunt departe de munca cu care l-am cunoscut noi pe Valentin, iar pe el nu-l mulțumeau deloc, lucru care a dus la o discuție cu soția lui care i-a schimbat traiectoria.
Am mai menționat-o pe Oana, soția lui Vali, în trecere de câteva ori, dar nu am pus-o încă în lumina în care o descrie el, care o numește ca fiind pe prima treaptă din galeria eroilor lui împreună cu Prometeu.
Ea, care e doctor neonatalog și pediatru și lucrează în camera intensivă neonatală, a fost lângă el prin toate necazurile de care am povestit până acum, iar în momentul ăsta, în care Vali se simțea nemulțumit de direcția lui, Oana l-a încurajat să-și urmeze visul.
Zis și făcut.
Din acel moment, Vali s-a elevat la cu totul alt nivel artistic și a schimbat complet direcția în care se duce, iar până în ziua de azi trăiește din arta lui.
O știre ușor distopică despre o dronă care, din cauza AI-ului pe care-l avea programat în el, a luat decizia autonomă de a lovi un convoi din Liban, lucru care a creat apoi tensiuni reale politice, a fost prima lui influență în această nouă direcție, iar din ea s-a născut treptat colecția “From Utopia to Distopia” din care face parte și tabloul cu care l-am cunoscut noi.
Această colecție, împreună cu încă una numită “Instantanee Erotice”, formează fundația mișcării pe care o conduce acum Valentin, anume “Discultura”, care e o serie de evenimente multidisciplinare pe care le organizează în diferite locuri, inclusiv la Takeovers Studios, unde am dat noi peste arta lui.
Discultura în sine e un fenomen și o mișcare despre care trebuie să vă zicem mult mai multe, însă merită o poveste de sine stătătoare care să-i evidențieze toate laturile, ceea ce ar fi imposibil de făcut după povestea lui Valentin pe care am spus-o până acum.
Cert e că, dacă am învățat un lucru cât am stat de vorbă, Vali ne-a demonstrat că viața te poate duce în multe direcții, dar tot unde ți-a fost sufletul dintotdeauna o să ajungi dacă ești suficient de sincer cu tine însuți.
Important e să fii deschis încât să ajungi să te cunoști, să accepți că o să și greșești pe drum, și să te menții aproape de persoanele din jur.
