Am făcut o greșeală foarte mare atunci când ne-am întâlnit cu Pavel la povești, anume că ne-am văzut la Terasa Baraka, peste drum de skatepark în Herăstrău.
Nu e nimic neînregulă cu Terasa Baraka, nu ne înțelegeți greșit, din contră, e unul din locurile noastre preferate din oraș, problema e că Pavel umblă pe acolo încă de pe vremea când avea o pistă de karting unde sunt acum rampele și locul se numea “Cabana”, iar din motivul ăsta parcă fiecare om care trece pe lângă noi e ca un verișor pe care nu l-a văzut de ceva timp și pe care abia așteaptă să-l întrebe de sănătate.
Chiar din vremea aia cu “Cabana” a și început să se dea pe role, ba chiar cu câțiva ani înainte să aterizeze în Herăstrău, când copilărea în Belgia, unde s-au mutat părinții lui după ce a picat Ceaușescu.
Pavel are ADHD și dislexie, iar pe vremea aia, mai ales ca și copil, nu era simplu să i se pună diagnosticele astea clar.
Mai degrabă era tratat ca și cum dă pe afară cu energie, așa că, la 5 ani, pentru că și tatăl lui practicase sportul în copilărie, i-a luat lui Pavel prima pereche de role, niște quad-uri – adică role din acelea cu 2 roți în față și 2 în spate.
Cu alea s-a tot dat până când a ajuns în Herăstrău un an jumate mai târziu.
Bunicii lui Pavel locuiau peste drum de parc, iar pe atunci, pentru că, așa cum povesteam mai sus, încă nu exista skatepark, îl duceau pe Pavel să se plimbe prin parc cu un set nou de role Magnum pe care îl primise de la părinți, de data asta inline – adică cu roțile pe în linie.
Culmea, pe cât alții (inclusiv noi) au ajuns în skate să se revolte împotriva sporturilor la care încercau familiile să-i trimită, în cazul lui Pavel familia a fost unul din cei mai mari susținători ai lui.
Nu doar că i-au luat role și l-au dus în parc, dar odată ce s-a deschis skatepark-ul în ‘98, s-au și ocupat să îi facă loc între copii să se poată da.
Dacă mai țineți minte vibe-ul de skatepark de pe vremuri, cu siguranță ați fost și voi la un moment dat certați de un rider mai mare în vârstă care vă zicea să vă dați la o parte, că copiii au voie doar până la o anumită oră sau că o să vă loviți dacă mai stați pe rampe – nu neapărat cu rea intenție, de altfel.
E, mama lui Pavel n-a permis așa ceva, ci s-a dus cu el în parc și i-a făcut loc între băieți să se poată da și băiatul ei, care la vremea aia avea doar 8 ani.
După o scurtă vreme, părinții i-au upgradat și rolele și i-au luat unele semi-agresive care, așa cum le descrie Pavel, aveau niște mici dâmburi în ele cât să poți să începi să încerci niște trick-uri, să cazi în cap și să te convingi că e momentul să îți iei role agresive (care au acel spațiu la mijloc pentru grinduri) și să te apuci de treabă.
Odată ce a prins rampe și role mai bune, a început să învețe destul de repede să se dea bine, iar deși atunci când a început mama lui să vină să-i facă loc în skatepark s-a temut că asta o să-l distanțeze de copiii mai mari, faptul că-l vedeau talentat și că mama lui fusese atât de determinată să-l integreze au creat efectul contrar, l-au împrietenit cu lumea.
Referitor la capacitatea lui de a învăța trickuri și, dacă tot ne întrerupem din poveste, la abilitatea lui de a se da încă pe role la un nivel extrem de înalt în timp ce se apropie acum de 40 de ani, Pavel are o filozofie destul de interesantă referitoare la cum vede datul pe role – deși noi credem că se aplică la orice sport extrem am încercat.
Datul, indiferent că e pe role, skate, bmx sau trotinetă, e o dovadă de curaj de fiecare dată când te pui pe el și încerci un trick.
Trebuie să cobori o rampă, să te arunci în aer și să speri că, dacă nu aterizezi, măcar nu te accidentezi.
De fiecare dată când te accidentezi intervine o perioadă de pauză, de recuperare, iar apoi trebuie să îți recapeți curajul pentru a te arunca din nou în aer și a încerca nu doar să-ți revi în formă, ci să depășești punctul în care ajunsesei ca și rider.
Pe lângă asta, practicanții de sport extrem nu se dezvoltă într-un mediu la fel de bine organizat și de disciplinat ca la un sport tradițional. Până în ultimii ani nici nu exista opțiunea de a merge la cursuri de sport extrem, ci fiecare copil venea cu instrumentul muncii în parc și își făcea de cap.
Rutina de antremanent nu exista, iar încălzirea și stretching-ul se practicau mai mult în glumă ca recuperare după o seară grea cu băieții decât ca pregătire pentru sport.
Ei bine, Pavel, deși se descrie ca sportiv și nu la nivelul de atlet, a deprins câteva obiceiuri dinastea de disciplină de mic, făcând polo în paralel cu datul pe role, sport la care avea antrenamente, condiționare și tabere, adică lucruri care l-au ajutat să își creeze niște sisteme și pe role.
Până în ziua de azi și-a păstrat disciplina asta, motiv pentru care și poate încă să câștige Best Trick la George Urban Movement, chiar și cu mâna ruptă.
Am sărit puțin prin timp, dar când vine vorba de accidentări și de curajul de a te da după ele, nu e nimeni ca Pavel în toate skatepark-urile din România (de care am auzit noi).
Nu se vede foarte ușor de la distanță, dar unul din degetele lui de la mâna dreaptă nu mai e ca celelalte, iar asta datorită unei accidentări pe care a suferit-o la 14 ani care l-a marcat pe viață.
În anii în care au trecut de când s-a deschis skatepark-ul până când a împlinit 14 ani, Pavel s-a dezvoltat enorm atât pe plan personal cât și ca rider.
A trecut printr-o etapă în care s-a lăsat de role și s-a apucat de BMX, dar a și dat BMX-ul la schimb pe prima lui pereche de role agresive reale – știți că v-am tot povestit de diferența dintre inline-uri, semi-agresive și agresive.
A continuat să învețe să se dea, iar deși skatepark-ul era un amalgam de cultură din toate colțurile lumii, de la expați arabi și francezi la golani de berceni și băieți de cartier din Drumul Taberei, el totuși se simțea în continuare ca un străin în propriul parc, chiar dacă riderii mai mari începuseră să vadă potențialul în el și să-l ajute.
Tot în vremea aia începuse să preia și din stilul pe care-l învăța în parc.
Aici vorbim și de stilul de dat, pentru că Pavel e extrem de captivat de arta sportului pe care-l practică și frumusețea de a da un trick în așa fel încât și un observator care nu înțelege nimic din el să-l poată aprecia, dar și de stilul vestimentar, în mod specific faptul că, pe vremea aia, riderii își luau rulmenții vechi făcuți dintr-un aliaj rezistent de metal și îi purtau pe post de inele.
E, cu un inel din acela din rulment pe deget, într-o zi de vacanță dinainte să dea capacitatea ca să intre la liceu, Pavel s-a pus să sară la funbox și, când a aterizat, corpul i s-a dus dar mâna i-a rămas în urmă, iar degetul cu inelul i s-a prins într-o bucată de metal.
O să vă cruțăm detaliile legate de liniștea care s-a lăsat în skatepark, reacțiile oamenilor care nu știau cum să îl ajute să ajungă la spital mai repede ca să-și poată pune degetul la loc, traseul până la spital și reacția doctorilor care nu știau cum să îi salveze degetul, dar concluzia a fost o operație experimentală – prima de genul din România – care l-a lăsat pe Pavel cu degetul cusut în abdomen astfel încât să i se formeze un țesut nou peste el.
Cât a stat în recuperare, o lună și jumătate, atât el cât și părinții au trecut prin toate stările posibile.
Părinții voiau să dea vina pe skatepark și se montaseră să facă cumva să închidă locul ca niciun alt copil să nu pățească așa ceva, Pavel nu înțelegea cum de i se întâmplă așa ceva fix când voia să se ducă la liceul de arte, unde nu-și imagina că poate face ceva fără deget și ce a greșit de a ajuns în situația asta.
În același timp, colectivul din skatepark e fix ce l-a salvat pe Pavel.
Oamenii au început să vină pe la el pe acasă să verifice dacă e bine, să afle ce s-a întâmplat și să-l mai scoată din casă cât să n-o ia razna.
Asta din urmă nu știm dacă au reușit-o, pentru că la scurt timp după s-a urcat înapoi pe role și s-a apucat să sară pe rampe, așa cu mâna cusută în abdomen și posibilitatea ca la orice căzătură, dacă se descoase, să moară, iar băieții ceilalți n-au putut să facă nimic în afară de a sta lângă el să încerce să-l prindă în caz de orice.
A supraviețuit, degetul i s-a refăcut destul de bine, iar părinții lui – care evident că nu știau cum sărea el pe rampe – au început să observe frumusețea comunității din care făcea parte, unde nu era judecat pentru accidentarea asta și repercusiunile ei, ci fusese chiar ajutat să-și revină la normal.
Bine, normalitatea e un lucru greu de definit.
Povesteam că Pavel trebuia să dea capacitatea în acea perioadă, însă pentru că avea ADHD și dislexie, nu i se dădeau șanse să intre la liceu. Avea profesori care îl numeau handicapat, la propriu, de față cu părinții.
În ochii lor nu era un băiat normal, deși mergea la logoped și reușise să identifice motivul pentru care îi era greu să citească și să se concentreze la școală.
Chiar și logopeda cu care lucra, care era președintele asociației de logopezi din România, i-a zis că n-o să reușească să îi convingă pe cei din sistemul educațional că are o problemă reală.
Norocul lui a fost că a reușit să își dezvolte un sistem prin care să învețe pentru capacitate folosindu-se de culori și că a primit o oră și jumătate în plus la examene din cauza degetului, lucru care i-a permis să intre, exact așa cum a vrut, la Tonitza.
Acolo s-a lovit din nou de probleme, find perceput ca un golan din skatepark și având degetul deformat pe care lumea nu știa cum l-a lovit – chiar și el și mama lui începuseră la un moment dat să inventeze povești despre cum s-a întâmplat ca să mai stârnească un râs.
Inițial a fost expulzat din secția la care fusese înscris, dar până la urmă a aterizat la design vestimentar, unde i-a plăcut, iar până la vârsta facultății a ajuns să facă scenografie.
De acolo mai e o poveste întreagă de viață de spus despre întâmplări din facultate, atelierul în care a creat după și cum a pornit proiectul de corpuri de iluminat la care lucrează până acum numit Folios, despre cum a făcut un copil și a încercat să se facă corporatist de dragul familiei, despre cum s-a întors la scenografie și producție video apoi sau cum face producție publicitară în paralel cu corpuri de iluminat acum, despre WeTour, Ghetto Park și despre bara de tracțiuni cu care îl amenință pe Dl. Spanțoveanu că o să vină în curând în skatepark să încurajeze copiii la antrenament.
Chiar și felul complex în care se raportează Pavel la comunitatea lui, la arta lui, la sportul pe care-l practică și la sentimentul de străin pe care încă îl are față de România, deși abia există om care să calce printr-un skatepark din țară și să nu îi știe măcar numele, ar fi în sine povești pline de suflet și de lecții despre viață.
Ne-ar plăcea să intrăm și în acelea, dar ca să nu vă spargem capetele cu informație va trebui s-o facem în viitor.
Între timp, dacă n-ați avut plăcerea de a-l cunoaște personal pe Pavel, din ce am povestit până acum sperăm că v-am transmis măcar puțin din motivarea și înțelepciunea pe care ni le transmite el nouă de fiecare dată când îl vedem.
