Ultima oară când am stat de vorbă cu BLANCO înainte să scoată un album a fost acum aproape 3 ani, prin Noiembrie 2023, când am ieșit să mâncăm și să povestim despre SUNT IO.
S-au schimbat multe în viețile fiecăruia dintre noi de atunci, iar deși n-am mai făcut un articol împreună, ne-am văzut de multe ori în ăștia 3 ani și am tot zis că o să povestim și înainte de D.D. Casa.
E, uite că s-a tot apropiat lansarea albumului și n-am reușit să ne vedem, până când, săptămâna trecută, ne-am întâlnit aproape că din întâmplare la Noar Hall, unde o să-și facă BLANCO pe 15 Mai, atunci când iese albumul, și concertul de lansare pentru el.
Am stat puțin pe acolo să se discute una alta despre program, invitați și scenă, apoi ne-am urcat în mașina lui cu gândul că ne ducem să stăm undeva liniștiți și să schimbăm o vorbă.
N-am mai ajuns la destinație.
Fiind soarele atât de senin și temperatura atât de călduroasă, am dat jos geamurile, am bătut tot Bucureștiul și am ascultat tot albumul cap-coadă.
Nu suntem critici de muzică (nici scriitori nu știm încă dacă suntem) și n-avem pretenția să ne luați opiniile ca ghid, dar băăăăăăă, să moară ce avem pe casă dacă n-a rupt Dade mai tare ca oricând.
Tot albumul derulează ca un film încă de pe primele 30 de secunde de pe intro, în care se aude o compoziție de sunete ambientale care setează tonul pentru tot albumul dinainte să intre primul vers.
Toată producția e nebună rău, de fapt.
Beaturile-s făcute de supernOva, CST, Maidan, mxrtem, zioan, Crime și Robi și de Adrian Giurgescu, care s-a ocupat și de mix/master și și-a dat-o și el epic.
Pe lângă că piesele cap-coadă curg extrem de cursiv indiferent de schimbarea de ton dintre ele, diferitele sunete de pe ele sunt separate suficient de bine încât nu se pierde din focus-ul de pe voce și putem să încercăm să descifrăm toate dumele lui BLANCO în timp ce ascultăm, iar mai mult de atât, sunt câteva tranziții care ne-au spart rău.
Iar dacă tot am început cu dumele, aici e de fapt pâinea.
Poate voi aveți gusturi diferite când vine vorba de hip-hop, nu e cuvânt de lege ce zicem acum, dar stilul în care o dă BLANCO pe noi ne unge pe suflet la modul general.
E o aură de nedescris, pe care o au rapperii care reușesc să dea dume pe strofe cu vocabularul degajat de la discuții și caterinci mai degrabă decât cel de poet care nu știe dacă e bagabont sau intelectual, iar BLANCO fix așa o dă.
Fie că vorbește despre stările prin care a trecut în procesul de a deveni artist independent și de a nu scoate un album pentru atât de mult timp, fie că flexează o masă la Yoshi și bordul din mașină, fie că face o observație despre cum simte lumea în ziua de azi, le leagă pe toate între ele în așa stil încât n-ai cum să le prinzi cu adevărat după o singură ascultare.
De fapt și de drept nici nu poți fii mereu atent la ele, pentru că flow-urile și refrenele de pe album sunt mai bune ca oricând.
Evident că s-a afirmat de mult ca MC pe BLANCOMAT și, ca s-o punem în termeni politici, și-a consolidat puterea de pe SUNT IO, dar pe D.D. Casa s-a dus la alt nivel cu totul.
Niciun vers nu se simte ca și cum e acolo ca să completeze o rimă, nicio dumă nu se simte ca și cum n-avea un cuvânt care să se pupe și a trebuit să găsească repede unul pe google, iar mai mult de atât, dacă nu știa toată lumea deja că BLANCO are cele mai calificate refrene, pe albumul ăsta le-a dat din belșug.
Deja ați auzit probabil o parte din ce descriem, pe ZID referitor la refrene și pe MĂ VINDE CĂ BANII referitor la dume, iar PRIZ ON AIR e o mică portiță în felul în care experimentează cu tonuri mai serioase și flow-uri mai melodice pe album, dar sincer, single-urile sunt doar o mică imagine din tot peisajul.
N-o să dăm prea multe din casă despre fiecare piesă în sine pentru că n-am putea să le facem oricum dreptate, dar MAKE IT HAPPEN are cel mai nesimțit beat al lui supernOva din istorie, iar strofa lui Killa ne-a dat fiori, deci e probabil piesa noastră preferată, chiar dacă e din partea mai serioasă a albumului.
Undeva de la jumătate încolo parcă încep imnurile și piesele mai de distracție.
În schimb, în prima jumătate sunt mai mult semnele de maturizare personală și artistică ale lui BLANCO și, poate din întâmplare, și majoritatea invitaților de pe album, care dacă ați văzut tracklist-ul știți deja că sunt 1 și 1.
De Killa am zis deja și mai apare și pe “Nu mai dorm câinii de pază” în cu totul alt film față de cel de care am povestit, dar parcă fiecare artist care apare pe album a scos ce e mai bun din el.
Deliric dă o strofă super lungă, atât de agresivă de e posibil să supere câțiva rapperi cu ea, Super ED e în contrast direct cu felul în care dă BLANCO pe Cătălin, iar rezultatul e ceva super neașteptat, Akboi rupe pe o piesă pe care se aruncă cu câteva săgeți destul de directe, iar despre piesa cu Ian nu știm cât avem voie să spunem, dar e ceva complet diferit decât ați auzit de la el de vreo 8 ani încoace.
Ar mai fi câteva lucruri de zis despre album, cum ar fi faptul că tracklist-ul, dacă-l citiți atent, formează câteva mici povestioare care leagă piesele între ele, cum sunt TOT ACELAȘI IO (I) MAKE IT HAPPEN și Cătălin Mexican (care e numele primului manager de turneu Șatra B.E.N.Z., căruia BLANCO a vrut să îi aducă un mic tribut pe album), dar astea sunt detalii pe care o să le descoperiți cu cât ascultați mai mult din el.
Nouă ni se pare genul de album pe care când îl asculți prima oară îți dă vibe-ul lui, când îl asculți a doua oară începe să-ți ofere din ce vrea să zică, și poate de la a 3-a ascultare încolo abia începi să îl înțelegi în profunzime.
E cumva similar cu parcursul lui ca om de pe astea 3 albume.
La nivel personal e foarte diferit față de acum 3 ani, în cel mai bun sens posibil.
Pe atunci, deși făcea deja muzică de ceva timp, abia începea să simtă rodul muncii, iar entuziasmul ăsta se simțea mai puternic ca orice.
Acum, e același om pozitiv, cald și deschis către tot ce are în față, dar e semnificativ mai așezat și calculat.
E normal cumva, nu doar datorită timpului, dar și pentru că, între ultimul album și ăsta, a devenit artist independent, ceea ce înseamnă că acum fiecare mișcare pe care o face are greutate mult mai mare și trebuie gândită mult mai atent.
Maturizarea asta e ceva ce nu mulți artiști reușesc să facă, dar de asta e BLANCO dovada vie că poți face ce-ți place ție cât timp muncești mult și evoluezi constant.
Noi abia așteptăm să apară albumul Vineri pe streaming ca să putem să-i băgăm piesele în playlisturi, dar mai mult de atât abia așteptăm să vedem ce iese la concertul de lansare.
