Deși fotbalul e sportul de suflet al românului, n-o să prea vezi lume pe stradă în mercuriale și trening asortat dacă nu e pe drum spre vreun sintetic.
Din contră, e mai probabil să-i vezi în Jordani, Dunk-uri sau AF1 indiferent de pantaloni și destinație și nu e greu de înțeles de ce considerând că până și Neymar și-a scos propria colaborare cu Jordan.
În același timp, povestea baschetului din România se duce mult departe de fashion și e mai veche decât ai crede.
Începe în 1920 în liceele din București, la cam 39 de ani după ce a apărut prima dată în America.
În școli, după niște demonstrații și explicații de reguli, au început să se facă competiții prin toată țara, deși majoritatea echipelor se antrenau fără teren.
Sportul ăsta a fost un hit instant în România, atât de puternic încât în 1932 am fost parte din cele 8 țări – împreună cu Argentina, Grecia, Italia, Lituania, Portugalia, Elveția și Cehoslovacia – fondatoare FIBA, asociația care conduce baschetul la nivel internațional, ca FIFA la fotbal.
În timp au început să apară din ce în ce mai multe cluburi de baschet, iar influența sa a început să se strecoare mai departe de teren după ce a picat comunismul.
NBA-ul a început să fie difuzat pe TVR, rudele plecate prin străinătate puteau să trimită câte-un jersey mai pe față, iar mișcarea asta era împinsă din spate și de succesul românilor pe teren.
În perioada aia au apărut jucători care au avut succes în diverse ligi din lume cum ar fi Cătălin Burlacu, Antonio Alexe – o legendă de care nu știe destulă lume, RIP – și cel mai important, Ghiță Mureșan.
Ghiță e probabil cel mai cunoscut pentru faptul că e cel mai înalt jucător din istoria NBA-ului la 2 metri 31, dar a fost epic din multe alte puncte de vedere și e de departe cel mai de succes baschetbalist plecat din România.
Omul a jucat pentru actualii Washington Wizards – pe atunci Bullets pentru că America be wildin’ – în perioada în care Michael Jordan devenea cel mai bun jucător din istorie și în care echipele celor 2 se întâlneau de minim 4 ori pe sezon.
Atunci au fost și cele mai legendare momente din cariera lui. În ’96 a câștigat MIP Award, iar în sezoanele din ’95-’96 și ’96-’97 a fost cel mai eficient aruncător la coș din lume – oricâte de amuzant sună, este exagerat de impresionant.
Fiind un mastodont bine coordonat și extrem de bun la recuperări, Ghiță Mureșan avea un rol important în echipele în care juca, lucru care a dus până și la un beef destul de lung pe teren cu Dennis Rodman – pe care dacă nu-l știi ca și coechipier al lui Michael Jordan, poate îl știi ca iubitul Madonnei, guest în WWE, om care s-a căsătorit cu el însuși sau tovarăș al lui Kim Jong Un.
Faptul că un român a ajuns să se bată pe teren cu Chicago Bulls în mijlocul run-ului lor de supremație la doar 3 ani după ce a picat Ceaușescu ar trebui să spună destul de multe despre cât de important a fost baschetul pentru cultura românească din anii ’90.
Chiar dacă Ghiță a fost singurul care a ajuns până în NBA, România a produs și încă scoate mulți jucători care prestează la nivel înalt, cum ar fi Emanuel Cățe, Vlad Moldoveanu și Rareș Mandache.
În același timp, baschetul a devenit o bucată de suflet din cultura de stradă.
Lăsând deoparte fashion-ul în care are o influență evidentă pornită de la adidasi si jerseyuri, rapperii români cântă despre baschet de când lumea și până azi.
Prima strofă a lui Caddy de pe „Pantelimonu’ Petrece” descrie cum omul nostru baxează o țigară pe drum spre teren înainte să joace 2 ore și după să plece la party, iar Oscar tocmai a scos „Antetokounmpo” pe Înapoi la Viață acum aproape fix un an.
Dacă tot am menționat baschetul de cartier, e bine de știut că românii-s buni rău la streetball, mai ales dacă se lasă de țigări.
Lumea organizează turnee de streetball la Politehnică încă din ’95, iar în 2005, România a început să devină un player mai important decât ai putea crede vreodată în scena asta, după ce a apărut o organizație numită SportArena Streetball.
Organizația – formată dintr-un grup de tovarăși ultra pasionați de baschet care jucau de când erau mai mici – a făcut niște turnee și un regulament legitim, le-a dus la FIBA, s-a certat un pic să arate că baschetul de 3v3 pe jumătate de teren e la fel de șmecher ca ăla normal, i-a convins că are dreptate și apoi a făcut din asta un sport olimpic oficial în 2020.
Am sărit câțiva pași, cum ar fi că primul concurs internațional de 3v3 a fost organizat în Piața Constituției și că românii au ieșit campioni europeni în el, dar pe scurt, noi suntem tăticii streetball-ului care l-au făcut sport olimpic și cine nu e de acord știe ce să facă.
Cam asta a fost povestea baschetului până în ziua de azi în țară.
Avem o echipă națională – căreia i se zice „Vulturii” – destul de bună care joacă mâine de la 19:00 cu Slovacia să se califice la Eurobasket.
Avem generații noi de baschetbaliști care care domina parchetul atât in Europa cât și în America despre care o să povestim mai mult cu altă ocazie, o echipă de U18 care rupe și avem bombardieri în Air Force-i albi la coadă la Superbet.
Suntem o țară de baschetbaliști și doamne dă să rămânem așa.
