Te-ai găsit vreodată în autobuz, mort de cald cu transpirația în tâmple, simțind privirea apăsătoare a unei babe în ceafă, numai ca atunci când te întorci la ea să observi cum te scanează cap-coadă și te judecă doar pentru că ai blugi rupți pe tine?
E o întâmplare obișnuită pentru tineri din toată lumea, numai că în România se simte poate mai puternic datorită diferenței mari de stil dintre noi și generațiile anterioare.
Dacă ne uităm puțin la istoria modei de stradă nu e greu de înțeles de ce.
Acum 30 și ceva de ani, când încă eram în comunism, lumea nu prea avea ce să-și ia sau de unde. Mai mult de atât, tovarășu’ suprem încuraja uniformitate în felul în care se îmbrăca lumea și controla tot prin UCECOM – Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești.
Asta însemna că designerii, modelele de haine, fabricile și magazinele din România erau toate controlate de stat și statul determina ce haine ajung la cine.
În alte cuvinte, tot ce era brand capitalist și se producea în România – pentru că mai exista și asta – se ducea în străinătate, iar tot ce era uniformă venea la ai noștri.
Magazinele, chiar dacă aveau nume diferite, vindeau cam aceleași haine, singura diferență între ele fiind că unele aveau haine mai scumpe, mai de lux și altele aveau hainele mai ieftine, pentru mase.
În mare parte, asta însemna cămăși sau bluze cu guler, pantaloni “de costum” – cum le zicem azi – sau rochii lungi – pentru că gambele și decolteul tovarășelor erau ceva extrem de taboo – iar toate culorile hainelor erau pe bază de negru, bleumarin și alb.
Singurii oameni mai ieșiți din comun pe vremea aia erau sportivii și bombardierii care umblau în trening de bumbac Zimbrul sau APACA – care erau nume de fabrici, nu de branduri – pe care le asortau la un Rostart sau Rosprint – branduri de teniși care copiau Adidas și erau făcute în exact același fabrici ca brandul legit – și pe care le purtau doar acasă, în cartier sau pe teren, ca să nu se uite lumea urât.
Dacă erai destul de norocos – adică dacă plecai din țară la vreun concurs de sport sau aveai combinații cu vreun pilot sau marinar – mai puneai mâna pe-un blug sau tenis Adidas legit din străinătate, dar și pe ăla îl purtai cu grijă să nu te știe lumea bogat și să nu-l belești, că altul nu știai când mai prinzi.
Situația era nasoală din punct de vedere al selecției, mai ales în comparație cu abundența de stiluri și branduri pe care o avem azi. Dacă voiai ceva mai special singura variantă era să-ți coși hainele cu mâna ta sau a lui maică-ta.
Role de materiale luai tot de la magazinele de haine, iar majoritatea erau naturale, gen bumbac, lână și dacă aveai bani mulți rău de tot chiar și blănuri, care în era curentă a poliesterului sună a lux.
Dacă erai șmecher strângeai câteva salarii, vorbeai cu un atelier de croitorie sau vreo rudă care avea mașină de cusut, cumpărai rola și îți făceai un sacou sau pantalon fix pe filmul tău, cât timp era suficient de rezonabil să nu te ia garda.
Nici gusturile nu erau foarte diverse pe atunci, dar asta nu era vina românului, în afară de a românului care conducea țara.
N-aveai de unde să vezi altfel de fashion pe lângă ce era pe stradă decât printr-o casetă furată sau pe vreo copertă de album, dar faptul că puteai să deții o haină făcută cu dragoste de o mână pe care-o cunoști adăuga o valoare sentimentală pe care fashion copiii din ziua de azi nici n-o pot visa.
O dată ce-a picat comunismul te-ai aștepta că lumea s-a dat cu curul în sus brusc și-au apărut adidași de firmă colorați și haine ca-n filmele americane, dar realitatea a fost că moda a venit inițial mai mult în reclame decât în magazine.
La câteva luni după ce-a picat Ceaușescu, Adidas băga reclame în română la TV pentru modelul lor nou Torsion în timpul Campionatului Mondial de Fotbal care se ținea în Italia.
În același timp, adidașii costau 2 salarii medii, numărai pe degete locurile de unde îi puteai lua și mai mult de atât erau și făcuți prost, la modul că se dezlipeau și se beleau repede rău de tot.
Treaba asta a ținut câțiva ani, timp în care românul de rând își lua mai mult haine din târg în timp ce fabricile comuniste se chinuiau cu șacalii care apăruseră în conducere.
În același timp, multe familii aveau pe cineva care mai dădea câte o tură până-n Turcia sau în Ungaria să aducă tot felul de chestii pe care să le vândă în târg, printre care și haine pe care le vindeau cu un adaos măricel ca orice bișnițar corect.
De-asta târgurile au un loc în sufletul generațiilor mai bătrâne până-n ziua de azi.
Orice târg obosit mai vezi în ziua de azi bubuia în anii ‘90 cu verici care vindeau treninguri Adidas, Lotto și Puma pe lângă câte-un Polo, Tommy Hilfiger sau orice mai găsea indiferent dacă era original sau fake.
Pe vremea aia dacă aveai trening full Adidas se făcea liniște când intrai în cameră.
În același timp, muzica a influențat dintotdeauna moda de pe toată planeta, iar Tataee, Uzzi și Caddy deja începeau să rupă în tricouri Rocawear cu Nike-uri în picioare, lucru care făcea toți băieții de cartier să-ncerce să-i emuleze.
Cine nu era cu rappereala putea să-și ia un full denim sau o geacă de piele de la același târg, iar asta a dus la combinații în care fiecare importator se chinuia să aducă chestii din ce în ce mai șmechere să-și țină clientela loială.
Odată cu anii 2000 au apărut încet încet și mall-urile cu magazine mari și lanțuri de fast fashion.
Asta a oferit brusc oportunitatea oamenilor să-și ia haine noi la prețuri mici într-un mod care să-i facă să se simtă ca-n afară pe bune, nu ca atunci când știau că ce au pe iei venea fără etichete și se lua din spatele unei Dacii Papuc.
În ziua de azi e greu de imaginat o lume fără ele, dar Zara a apărut abia în 2004, Kenvelo cu puțin timp înainte în 2001, iar blugii evazați de pe la Mango în ‘99.
Treptat, România s-a umplut de branduri de genul, ca New Yorker, H&M, Koton și exagerat de multe altele.
Internetul a creat oportunități și mai multe ca lumea să poată să iasă în evidență prin haine, deși lucrurile n-au fost simple din prima.
Nu toată lumea avea card, iar și mulți din oamenii care aveau se trezeau că nu pot să-și încheie comenzile pentru că românii făceau multă fraudă cu carduri pe net.
Asta a creat loc pentru business-uri ca E-Marpha să funcționeze ca middleman între magazine din toată lumea și românii dornici să poarte ce vedeau că e fresh la nivel global – noi personal făceam chete în brigadă să ne comandăm haine și skate-uri din afară fără să ne rupem la costuri vamale.
De aici încolo, fashion-ul românesc a devenit Vestul Sălbatic.
Consumul și vânzarea hainelor au bubuit la un alt nivel – deși veniturile nu erau proporționale neapărat – iar până în 2010 toate orașele din țară mai mari de 100.000 de locuitori aveau câte un mall.
Mai târziu au apărut și sneaker drop-urile, grupurile de streetwear pe Facebook și shop-urile de resell, iar în ziua de azi deja găsești absolut orice haină îți dorești fără să te omori.
Ne-am îndepărtat extrem de repede de simplitatea hainelor de pe vremea alor noștrii, iar asta a venit cu plusuri și minusuri.
Pe de o parte, în ziua de azi oricine vrea poate să se îmbrace oricum vrea și să fie unic, dar în același timp, hainele nu mai sunt iubite și întreținute la fel.
Calitatea lor e mult mai slabă, iar ce era pe vremuri o haină făcută de mână de nevoie azi e un obiect pe care multă lume dă mii de euro. Oare e mai bine?
