Deși acum câțiva ani părea ceva imposibil, tatuajele au devenit un lucru comun în viețile noastre și e simplu de înțeles de ce.
Ce copil nu rupea gumele-n două să prindă cât mai multe tatuaje pe care să și le lipească pe corp? E, copiii ăia au crescut, iar acum le arde pielea între sesiuni să prindă bani să-și mai bage un pic de cerneală pe piele.
Deși unii oameni le văd ca pe un simplu element estetic, tatuajele au dintotdeauna și o poveste în spate. Indiferent dacă vorbim de triburi africane de acum mii de ani sau de Penitenciarul Jilava, ele sunt mai mult elemente de identificare decât desene.
Istoria pielii decorate în România începe prin Evul Mediu, atunci când ăia mai plimbați dintre noi au apărut cu moda asta adusă din Orient.
Una din primele personalități cunoscute care au adoptat tatuajele a fost chiar Ștefăniță, nepotu’ ăla mai dilău al lui Ștefan cel Mare pe care l-a otrăvit nevastă-sa.
În Bucureștiu’ boem, de pe la sfârșitul anilor 1800 și până-n comunism, importul cultural a început să devină un fenomen mare rău de tot – și era cam fix ca în ziua de azi. Artiștii băgau de toate ca să aibă despre ce să scrie, hipsterii vorbeau franceză că era cool, totu’ era lovit de Occident.
Acum deja apăruse și o oarecare comunitate în jurul tatuajelor, dar dat fiind că românii nu prea învățaseră să le facă, încă era ținută în picioare în mare parte de tatuatori străini – în special de greci.
Deși numărul de oameni care le aveau era încă mic, tatuajele începeau să apară peste tot în societate, de la pușcăriași și prostituate la boieri și ofițeri.
Tatuajele de pe atunci aveau altă estetică, mult mai simplistă și funcțională. Tatuajele de pușcăriași erau făcute direct pe intimidare, iar alea de marinari cu sirenele clasice și nume de gagici pe lângă ele.
În același timp, oamenii cu bani începeau să și le facă și pur și simplu ca să belească fraierii ochii la ce desene șmechere au ei pe piele.
Pe vremea comunismului, ca și cu orice altceva ce ieșea din normal, totul a devenit mai underground.
A devenit foarte greu să găsești pe cineva care să tatueze igienic, stilul a rămas simplist iar majoritatea oamenilor care reușeau să se tatueze erau soldații și pușcăriașii.
Cel mai cunoscut tatuaj de pe vremea aia avea 4 puncte în forma unui pătrat cu încă unul pe mijloc și se chema “singur între patru pereți”.
Deținuții și-l băteau cu ace murdare la schimb pe pachete de cafea și țigări ca etichetă a faptului că erau închiși.
Soldații nu-și băteau tatuajele mult mai sănătos, și-și puneau de obicei ori anu’ în care au terminat armata ori o ancoră să arate că erau mândri de meseria lor.
Chiar și așa, tatuajele erau văzute cu ură de majoritatea orășenilor spălați pe creier de partid care aveau impresii de conformiști – deși, culmea, la sat oamenii nu le dădeau la fel de multă importanță în ceea ce ținea de reputația și caracteru’ unui om.
După ‘89, lucrurile au devenit un haos. Tatuajele au au început apară în toate stilurile de la cărți de vizită propriu-zise cu meseriile oamenilor la nume de gagici bătute stângaci până la adevărate opere de arte făcuți de artiști reali extrem de talentați.
De atunci încolo, tatuajele au ajuns în punctul în care fiecare își face orice-l taie capu’ sau îl arde pe inimă cu orice scop.
Lăsând deoparte oamenii care-și fac animale, iubite, idoli și cruci pe ei dintre care fac parte din ce în ce mai mulți oameni, în societatea românească tatuajele au început să fie și ștampile ale identității oamenilor.
Ultrașii sunt cel mai bun exemplu. Toată cultura lor e bazată pe pasiune dusă la cel mai înalt punct. De la coregrafii complexe în care-și arată iubirea față de cluburile lor la bătăile dure dintre huligani, oamenii își dau sufletul și corpul în numele a ceea ce reprezintă.
De asta, pentru mulți dintre ei e o onoare să-și bage pe spate mare cât ține numele și sigla brigăzilor din care fac parte și au de multe ori tot corpul pictat în direcția asta.
În același timp, în normalitatea asta nouă au început să apară și tatuaje construite în jurul ironiilor românești și nebunii extreme ca tatuajele făcute după cum vrea artistul, fără să le vadă și persoana care va fi tatuată înainte.
Spectrul de tatuaje a devenit extrem de larg, iar experiențele unice pe care ți le oferă tatuatorii devin ceva ce caută din ce în ce mai multe persoane.
Cerneala pe piele e o parte din poveștile și plăcerile omului de când lumea, iar cu cât timpul trece cu atât prejudecățile din spatele lor încep să se diminueze.
