Evan Osborn nu e ca niciun alt băiat de 19 ani pe care o să-l cunoști vreodată, și nu doar pentru că are probabil cel mai hard nume din istorie și are albume întregi de punk, pop și balade în care cântă despre trăiri pe care nu le au majoritatea oamenilor în dublu anii lui.
Faptul că îl cheamă așa și încă nu-și dă seama că nu-i trebuie nume de scenă e singurul lucru care-i dă vârsta de gol lui Ghosty Punk atunci când vorbești cu el, iar ăsta nu e nici măcar primul lui nume de scenă.
La 15 ani, Evan deja lansase primul lui album sub numele de DREADFULWEEKS și, deși nimeni nu l-a streamuit vreun pic, un an mai târziu a relansat I’m Fine, care era cea mai nestreamuită piesă de pe proiect, în română cu Calinacho pe ea și a bubuit peste noapte.
Dat fiind că a reușit să ducă I’m Fine de la nimic la milioane de stream-uri așa de simplu și știa cât de talentat e, lui Ghosty i s-a urcat la cap rău de tot.
Tot primul lui proiect, Hold On World, a rupt, așa că a putut să se mute de acasă și să trăiască din muzică mai devreme decât ar fi putut să dea bacu’.
În tot haosul ăsta, în capul lui era o bătălie între sentimentul că n-are cum să dea greș și un complex care-l făcea să simtă că nu scoate nimic la nivelul la care ar putea și că trebuie să arate și să se poarte într-un anumit fel ca să poată fi luat în serios ca artist.
În același timp, Evan începea să treacă și prin perioada aia a adolescenței în care nu se mai regăsea în el și se simțea pierdut, doar că la fel ca mulți alți copii care scapă prea liberi prea devreme, credea că așa o să îi fie toată viața.
Gândurile astea combinate cu un stil de viață cât de prost se putea l-au convins că trebuie să-și construiască o carieră întreagă cap-coadă până la 20 de ani.
Așa a început să lanseze trilogia de albume despre care vorbim în titlu cu 18, în care era tot bandajat pe copertă în ideea că încearcă să se vindece de supărările prin care trece deși la finalul albumului, pe piesa Drugs, își asumă stilul de viață și ia în cârcă o viziune mai nihilistă a lumii pe care a continuat-o în trilogie pe End of The World.
În toată perioada End of The World, Evan și-a schimbat abordarea față de muzică într-un mod care l-a făcut să scoată muzică mult mai proastă decât nivelul de așteptări pe care îl avea de la el însuși, s-a adâncit în tâmpenii și a început să se simtă pierdut complet.
Asta, împreună cu presiunea pe care o simțea după succesul și faima pe care le-a dobândit așa de repede l-au făcut să creadă că nu mai are pentru ce să trăiască sau ce să ofere lumi și să încerce să-și ia viața cu totul fix după evenimentul de lansare de la într-o bună zi o să fim bine al lui Calinacho.
După ce a ajuns acasă și și-a dat-o în cap cât de tare a putut, Evan a dat clor pe gât până a leșinat și s-a trezit în spital.
Povestește lucrurile astea nu ca să arate că ar fi mai tare din cauza lor, ci ca să arate cât de stupid poate să fie locul în care te duce mintea atunci trăiești cum o făcea el, mai ales cât ești mic și nu știi cine ești.
Pe el dubiile față de sine, nevoia de a trăi într-un fel care îndeplinea o imagine preconcepută mai degrabă decât ce simțea să fie și drogurile l-au băgat la Obregia în subsol cu sistemul dat peste cap și 2 luni din viață pe care nici nu le ține minte.
Norocul lui Evan a fost că a avut lume în jur care ținea la el și l-a salvat.
După ce a început să-și revină, să se bucure de viață și să poată să înceapă să se ierte pentru situația în care se băgase, s-a întors la muzică așa cum o făcea înainte de orice faimă și succes, cu Adi Giurgescu departe de orice studio.
Un an întreg n-a zis nimănui că ar lucra la ceva, nici măcar lui Calinacho pe care-l creditează enorm pentru că l-a ajutat să iasă din gaura în care se băgase în mintea lui, asta de frică să nu fie influențat în felul în care abordează albumul.
Știa că, la fel cum înainte credea că trebuie să facă muzică care să justifice cumva răul prin care trecea, acum trebuie să facă un album care să ajute lumea să vadă cum n-ar trebui să ajungă.
Albumul care a ieșit din asta, Heaven Was The Curse, trece prin tot ce înțelege Evan acum despre el și te trece prin multe colțuri ale minții lui de la glumițe imature normale pentru vârsta lui până la emoții extrem de grele pe care le-a simțit Ghosty Punk în trăirile din care se inspiră pe piese.
Mai mult de atât, e un album extrem de bine produs și mult mai divers ca aproape orice a apărut anul ăsta în țară, ceea ce e probabil și de ce a ajuns pe locul 3 în țară pe Apple Music – pe 1 și 2 fiind variantele de album ale lui Yeat – în prima lui săptămână.
Pentru Ghosty, revenirea asta n-are cum să nu-l bucure, mai ales că de fiecare dată când deschide DM-urile vede că lumea chiar ia ceea ce zice pe album în serios și se folosește de toate experiențele lui ca un semn mare roșu de exclamare de avertisment în loc să le ia în mod stupid ca pe un ideal.
