Când vezi din exterior lucrările unui artist, probabil ți se întâmplă des să te gândești la cum a ajuns omul ăla să aibă astfel de filme și să își investească atât de mult timp în a crea ceva atât de specific și ieșit din comun, iar apoi de ce și cum ajunge să expune creațiile alea.
Albert Kaan e fix genul de artist care te face să-ți pui întrebări de-astea atunci când îi vezi statuile iluminate în tot felul de contexte diferite sau video-urile în care joacă roluri de muncitori, iar pentru articolul de azi ne-a făcut onoarea de a ne ilumina și nouă puțin capetele.
La fel ca mulți Bucureșteni, nici nu e chiar de aici – anume, e născut în Sinaia, pentru că a decis el să iasă din burtă înainte să ajungă ai lui înapoi acasă din vacanță – și a și petrecut mult din copilărie împărțit între capitală și comuna din Dâmbovița în care locuiau bunicii lui.
A început să petreacă mai mult timp la capitală cât era în generală, unde se ducea la niște cursuri la care picta și amesteca culori după școală.
Ușor, ușor, asta s-a transformat în a experimenta pe acasă în caiete cu tot felul de desene, desigur susținut și de ai lui care i-au luat toate materialele de care avea nevoie când au văzut că prinde gustul artei.
Apoi din a 8-a a intrat la liceul de arte “Nicolae Tonitza”, unde i s-a deschis cu adevărat universul diferitelor forme de artă.
După ce a început să vadă cu ce se mănâncă tehnica pentru grafică, pictură și modelaj, materii de care noi nici n-auzisem dat fiind că am fost la școli obișnuite, a avut norocul de a prinde niște profesori care l-au încurajat să experimenteze și a început să combine mediile astea pe suprafețe mari.
În alte cuvinte, primul lucru care i-a deschis ochii spre posibilitățile creative pe care le are a fost pur și simplu curiozitatea și deschiderea spre a încerca tot felul de experiențe.
Așa a început să fie și model în timp ce era în liceu, un drum prin care a ajuns să călătorească prin mai multe țări și să se plimbe prin muzee de artă contemporană la care învăța despre culturi și artiști diferiți.
De perioada aia, în care se plimba prin lume, apoi își motiva absențele și se întorcea la școală, își amintește ca fiind una plină de explorare, distracție și un timp foarte important pentru formarea lui.
Din păcate, i s-a schimbat puțin placa după ce a intrat la facultate la UNArte, la secția de sculptură, unde a dat de mai multă rigiditate.
De-asta după un an a și pus-o pe pauză, și a înghețat facultatea, gândindu-se că poate calea mai potrivită e s-o dea full time pe modelling.
S-a gândit să se mute în New York să intre în lumea artei de acolo, doar că s-a blocat în drum la Paris o perioadă și a decis până la urmă să se întoarcă în București cu tovarășii de acolo să încerce un business de curierat cu bicicleta, similar cu ceva ce văzuse acolo și în alte capitale.
După ce a încercat business-ul ăsta o vreme, s-a întors la facultate, unde a dat de data asta de un profesor cu care se simțea mult mai în elementul lui și a reînceput să creeze și să exploreze.
Așa a descoperit o zonă din sculptură, sau mai degrabă din modelaj în funcție de persoana pe care o întrebi, pe care a continuat să îi dea mai tare, cu crearea unor figuri din cadre de sârmă, metal sau de lemn.
Până la finalul facultății, zona asta i-a adus și câteva invitații să expună la galerii în group show-uri pe la Diploma, la AnnArt, la Tipografia, și, deși el ne-a zis că nu îi era clar că vrea să fie artist sau ce vrea să facă cu viața lui, munca lui deja îi deschidea uși.
După licență s-a băgat și la master, tot la UNArte, tot pe sculptură, dar în același timp a început să iasă din ce în ce mai mult în lume cu rezultatul muncii sale.
În perioada asta a creat și trei căpățâni mari din cadre de metal sudate pe care, după ce și-a propus să ajungă în cât mai multe locuri cu ele, le-a plimbat timp de un an de zile pe la festivaluri de muzică la care le colora în întunericul nopții cu lumini, făcându-le să arate de-a dreptul hipnotizant.
Treptat a ajuns să migreze și în VJ-eală în toată regula, să construiască tuneluri și alte structuri de lemn pentru party-uri și chiar să incorporeze în ele și LED-uri, făcând ecrane și alte elemente tri-dimensionale care complementau atmosfera de la muzică.
În același timp, cei de la 418 Gallery au început să-l reprezinte ca și artist și i-au oferit o rezidență 3 ani la rând, unde a avut și un show solo, dar a și populat un parc de sculpturi, asta așa, pe lângă ce mai făcea el, gen group show-uri la RDW, Art Safari, Mansart în Paris, La Mielul Alb în Sibiu și altele care sincer sunt prea multe ca să fie toate enumerate aici, dar se văd frumos rău când dai scroll adânc pe insta-ul lui.
Până în 2020 a ținut-o tot așa.
A terminat masterul, zona de evenimente de muzică a dus-o până în punctul în care zbura prin Europa cu tovarăși să facă setup-uri de livestream pentru Boiler Room, iar caietul de schițe i-a rămas mereu activ indiferent unde l-a dus viața.
Din păcate, la fel ca toată lumea, odată cu pandemia a fost nevoit să ia o pauză de la viață.
În perioada aia, decât să stea izolat în apartament în București, a ales să fie pustnic în atelier la Dâmbovița, pe o moșie construită de părinții lui, și după ce și-a comandat acolo tot felul de materiale, a început să se joace din ce în ce mai tare cu arta lui.
Atunci au început să iasă din pământ și vegetație primele figuri pentru care îl știe lumea.
Mai întâi au venit printr-o serie ironică de “Neon în …” țărână, pârjol, zăpadă și tot felul, care cumva l-a făcut să descopere și contrastul dintre tragic și comic cu care se joacă până azi, iar mai apoi formele s-au cizelat, s-au curbat și au început să arate foarte.. Albert Kaan, că la altcineva n-am mai văzut ceva comparabil.
Experiența de a fi închis concentrat în atelier, combinată cu jobul pe care l-a avut la o galerie pentru un an după ce s-a mai liniștit pandemia, l-au făcut ca abia prin 2022 să decidă că arta este clar calea lui.
Pentru noi din afară, și probabil și pentru voi după tot ce am povestit până acum, părea că drumul e bătut de mult însă din interior el ne spune că abia atunci a luat decizia în mod conștient, și după a început să îi dea tare înainte.
Întâi a început să facă din ce în ce mai multe intervenții în spațiu public cu figurile pe care le crea din cadre luminoase, și a început să populeze țara de jumătăți de figuri de oameni care pătrund și ies din pământul câmpului, care trec prin pereți de clădiri abandonate de prin București, sau plutesc prin apă și prin copaci.
Inițial a vrut le și lase acolo unde le face, dar și-a dat seama repede că e nevoie de curent susținut și a ales să le instaleze, mereu cu ajutorul prietenilor, să le fotografieze, și apoi să le expună în lightbox-uri făcute tot de el.
Direcția asta artistică e una foarte importantă pentru el și o vedem des în munca lui, însă mai are câteva, spre exemplu direcția de video, pe care a expus-o prima dată la show-ul solo “In a liminal space my shadow gets twisted” de la Atelier35.
Atunci a făcut o recreere în miniatură a Galeriei SOLAR (sera la Dâmbovița în care invită câte trei artiști să expună digital pe sezon, dar și crește plante care i se par interesante) și a pus în ea un video cu el însuși îmbrăcat în muncitor cum face tot felul de mișcări absurde lângă un mini discoball împreună cu un sintetizator pe care puteai să îl controlezi ca să schimbi muzica și luminile reflectate din disco ball.
De atunci, a tot evoluat videourile cu muncitorii, făcând o serie cu ei lucrând pe post de mecanici și una cu un muncitor vâslind pe o barcă făcută în post-producție, de fiecare dată jucând el rolul de muncitor.
A treia direcție i-a rămas desenul.
Pe tot drumul lui artistic, schițele au fost exercițiul care i-a tot antrenat mușchiul creativ și l-au ținut cu mintea la artă chiar și în momentele în care se îndrepta spre alte zone, cumva fiind sursa din care pornesc toate nebuniile pe care le scoate.
În momentul de față continuă să lucreze pe direcțiile astea din atelierul său de la Scânteia, unde a fost extrem de implicat (de la cărat moloz și restaurat interioare) cu echipa SwitchLab și restul artiștilor de acolo ca să revigoreze aripa clădirii și să creeze ce vedem atunci când avem ocazia să mergem la porțile deschise pe care le organizează.
Iar ca să ne întoarcem și de unde am pornit cu articolul ăsta, pare că ajungi să faci genul de lucruri pe care le face Albert nu doar prin curiozitate și deschidere spre a încerca mereu lucruri noi, dar și fiind persistent în a duce mai departe proiectele pe care le începi și umplându-ți viața cu energie bună și distracție.
