Atunci când ne gândim la sportivi de performanță, fie că vorbim despre skateri, bikeri, fotbaliști sau boxeori, de multe ori ne imaginăm, că s-au apucat de mici și s-au ținut ca adulți fiindcă și-au dat seama că au un talent la ele undeva în copilărie, înainte să vină responsabilitățile vieții peste ei.
Sebi Curelaru e o excepție din punctul ăsta de vedere, iar ca și copil probabil nici nu se gândea că ar putea deveni sportiv.
Din cauza unei condiții cu care s-a născut la inimă, abia avea voie să alerge pe afară și să joace fotbal cu copiii, iar mama lui îl urmărea constant să se asigure că nu-i crește pulsul prea tare și nu transpiră.
Abia după ce în clasa a 5-a s-a operat și a scăpat de problema asta s-a apucat de skate, de care s-a lăsat rapid, apoi de sală prin liceu, iar apoi, plecat în Londra să facă o facultate de sport, s-a apucat într-un final de Jiu-Jitsu Brazilian.
Pentru cine nu urmărește sportul ăsta, noi am mai scris despre el în trecut de câteva ori și puteți să vedeți puțin care e vibe-ul pe la concursurile de la noi din țară în articolele respective.
E o artă marțială care combină lupte libere, cu control la sol, cu strangulări și tot felul de alte submisii de la care, dacă nu bați repede, riști să rămâi cu o articulație ruptă.
În același timp, e un sport de lupte cu o atmosferă destul de lejeră, de care mulți se apucă ca și adulți și vin din medii diverse, de oriunde dintre bagabonțeală și viața de corporație, mai degrabă decât din sport într-un sens tradițional al cuvântului.
E, la fel și Curelao, care-și petrecea vacanțele de la facultate în România făcând cover-uri la piese Bocaseca cu Azteca – ba chiar are și o piesă numită “Marfă Blană” pe EP-ul “Sute Albastre” – apoi se întorcea în Anglia să se bată pe saltea cu lumea.
Încă de pe atunci știa că e super pasionat de sportul ăsta, dar îi era greu să se convingă că poate să devină profesionist în el fiind abia centură albă – la BJJ, la fel ca la toate artele marțiale, începi ca centură albă și progresezi prin câteva până când, atunci când consideră antrenorii tăi că ești suficient de bun, ajungi neagră.
Cu toate astea, a câștigat câteva concursuri pe acolo și a prins încredere că are o șansă să ajungă undeva cu sportul ăsta, în primul rând pentru că îi plăcea enorm, în al doilea rând pentru că era cea mai clară direcție pe care o avea în față când se apropia de finalul facultății în 2019.
Setat pe drumul ăsta, a decis să rămână în Londra, unde viața e extrem de scumpă și era forțat să se împartă între antrenamente și muncă de Glovo pe bicicletă ca să se poată susține, ceea ce îi rupea corpul în două.
La un moment dat, a mai și căzut pe genunchi de pe o bară instabilă de tracțiuni și s-a accidentat la menisc atât de rău încât abia se mai putea antrena.
La scurt timp după accidentare, s-a întors în România destul de dezumflat și a mai început și pandemia, dar nu s-a oprit din sportul ăsta chiar și așa accidentat cum era.
Prin Alex Bittman, s-a cunoscut cu Claudiu Pătru, cel mai bun practicant al sportului ăsta din România, și a început să se antreneze la Clubul Sportiv Daos din Vitan.
În același timp, fiind pandemie, antrenamentele erau puține, iar Sebi locuia într-un depozit de marfă deținut de tatăl lui, în Afumați, la 30 de kilometri de sală, așa că și-a cumpărat saltele și a făcut o improvizație de sală într-o fostă cameră de materiale din curtea depozitului la care și-a cooptat câțiva tovarăși să vină de 4 ori pe săptămână împreună cu oricine altcineva era dispus să învețe sportul ăsta.
Mulți din oamenii care treceau pe la depozit erau neantrenați și haotici rău de tot, iar unii dintre ei nici măcar nu voiau să facă BJJ, cât voiau să facă sparring de box după ce se sătura lumea de luat în brațe pe saltele, dar printre ei mai treceau și alți jiu-jitsari de diferite nivele care erau atrași de nivelul de dedicare pe care-l avea Curelao – care se uita obsesiv la instrucționale piratate de pe net și își învăța tovarășii tot ce vedea în ele ca să progreseze cât mai rapid la sportul ăsta.
În perioada asta, Sebi a avut și primul lui rezultat mai serios ca centură albă. A plecat cu toată echipa de la sală la un concurs mai mare din Bulgaria, unde au venit și Azteca și Calinacho în excursie, și a câștigat 3 medalii de aur și una de argint – pentru că în ultima finală, după vreo 12 meciuri în ziua respectivă, a început să facă cârcei incontrolabili și a trebuit să renunțe.
La foarte scurt timp după concurs, trecut de centura asta de începători, în timpul unui antrenament, i s-a blocat genunchiul pe care-l lovise în Anglia și, după un RMN, a aflat că are meniscul rupt și că trebuie să se opereze.
Cu toate astea, nu s-a lăsat de sport și, după operație și recuperare, a continuat pentru o perioadă destul de lungă împărțeala dintre sala de la Vitan și depozitul din Afumați, timp în care a tot progresat și a început să bată pe absolut toată lumea la concursuri de prin țară, ba chiar să și călătorească pe la campionate europene.
Ca random sidequest, în perioada de imediat după pandemie, Sebi a mai apărut pe o piesă Azteca, de data asta dând refrenul pe piesa “Cox” de pe albumul RMN – în mod ironic, pe care au și cântat-o împreună pe scenă la prima ediție de Hustle Festival.
Într-un final, a închis “sala” de la depozitul din Afumați, luând cu el elevii mai serioși pe care-i avea acolo, și a început, pe lângă antrenamentele pe care le făcea cu Florin Cernat, șeful Clubului Daos, să își țină acolo propria grupă.
A continuat să progreseze la nivel de competiții și centuri pentru următorii câțiva ani, până când a ajuns la centura maro, adică ultima înainte de neagră, și, mai mult de atât, a început să creeze conexiuni internaționale tari rău pentru comunitate.
Cea mai notabilă, pe care a făcut-o cu ajutorul lui Adam Stanciu, despre care am scris acum câțiva ani ca fiind unul din cei mai buni la wakeboard din țară, dar care e și un monstru la BJJ, a fost să îl aducă pe Craig Jones, un Australian nebun care a fost, în apogeul lui, unul din cei mai buni concurenți din lume și e acum organizatorul unuia dintre cele mai mari concursuri de BJJ din lume.
L-au dus la ghicitori, l-au plimbat în Control, dar cel mai important, l-au adus să țină un seminar de 2 zile în Centrul Sportiv Apollo la care au venit oameni din toată țara să prindă puțină tehnică și șmecherie.
Cu toate reușitele astea, cu cât a progresat ca și nivel de centură și a început să meargă pe la Campionate Europene și calificări pentru cel mai important concurs de BJJ din lume, ADCC, Sebi a început să se plafoneze, chiar și luptând în țară împotriva concurenților din Republica Moldova care veneau pe aici.
De asta, acum câteva luni, a decis să renunțe la confortul financiar pe care și-l crease predând și se întoarcă în Anglia, unde duce o viață mult mai grea dar se antrenează cu extrem de mulți concurenți de nivel înalt.
De când e acolo, progresul este enorm.
Chiar acum 2 săptămâni au avut loc calificările Europene pentru ADCC, campionatul mondial de care scriam mai devreme că e cel mai important concurs din lume în sportul ăsta, iar Sebi, după ce și-a dominat adversarul din primul meci, a ajuns în prelungiri și la decizie de arbitru împotriva lui Oliver Taza, un multiplu câștigător al calificărilor ăstora și centură neagră sub cel mai bun antrenor de BJJ din lume.
A, iar Sebi nici măcar nu e centură neagră încă, iar abia acum intră în apogeul lui fizic ca și atlet.
Deși a pierdut meciul ăsta, Taza n-a reușit să-i facă absolut nimic, ci pur și simplu a fost puțin mai activ în prelungiri și mai bine pus la punct strategic, unde s-a simțit mai degrabă decât o diferență de experiența de concurs, iar tehnica defensivă a lui Sebi din timpul meciului a ajuns atât de virală încât a fost chemat să-și filmeze un instrucțional cu cel mai reputabil site pentru tehnici de BJJ din lume – fix locul de unde pirata el filmări când era începător și trebuia să învețe.
Mai mult de atât, unul din colegii lui Sebi de antrenament din Anglia a devenit cel mai tânăr câștigător al calificărilor ăstora, iar Sebi mai are o șansă să intre în ADCC la începutul anului următor.
Poate nu sună ca mare lucru scos din perspectivă, dar pentru un băiat care nici n-avea voie să transpire prea tare când era mic și nici nu era sportiv de performanță până la 22 de ani, să ajungă 6 ani mai târziu în punctul ăsta, în care n-a mai ajuns nimeni din România, noi zicem că era de neimaginat.
Mai mult de atât, e o dovadă că atunci când îți pui cu adevărat ceva în minte, nici măcar corpul tău nu te poate opri.
