E aproape imposibil să te duci la un eveniment din București și să nu dai de Macanache acolo. Fie că ești la deschiderea terasei de la Forge la bboy-ală, fie că ești la Tagging Uprising și te uiți la copiii care încearcă să-și facă un nume între grafferi, Macanache e peste tot unde poate să susțină cultura.
Așa a fost și Duminică, atunci când ne-am întâlnit să povestim și l-am găsit în față la Cinema Europa, ieșit de la o ecranizare La Haine, povestind cu echipa care se ocupă de cinema despre o comedie pe care a făcut-o cu Dilimanjaro căreia ar vrea să-i dea o premieră corectă.
Dat fiind câți ani are în rap și câtă greutate îi cară numele, e surprinzător, mai ales dacă-l compari cu alți artiști de nivelul lui, care nu ies în lume mult mai departe de propriile concerte, însă pentru Maca e importantă unitatea și relația deschisă cu “ceilalți colegi” din lumea asta.
Într-un fel, așa s-a și lansat.
Deși lumea l-a auzit prima dată solo când a scos “Banu E Dușmanu” în 2014 la 27 de ani, el s-a apucat de rap-uit cu 10 ani înainte de asta cu doi prieteni din cartier cu care a fondat o trupă numită BDB (Băieți de Berceni).
Ei 3 se duceau la un al 4-lea băiat, care avea calculator și descărcase ceva program de muzică pe el, cu care au încărcat un beat Wu-Tang pe CD și au scris o piesă cu care s-au dus la Twice, o serie de petreceri punk și hip-hop unde te striga DJ-ul să urci cu trupa pe scenă și să-ți faci talentul.
Acolo au cântat de câteva ori sub formula e BDB până când ceilalți băieți s-au lăsat de muzică, iar Macanache a format o altă trupă, Homeless Tribe cu Cărbune și un tip pe nume Skinner.
A doua trupă a ținut mai mult, a înregistrat câteva piese, una chiar la studioul lui DJ Undoo, a cântat pe la câteva baluri, inclusiv unul în Kristal în deschidere pentru Zale, și, după o sticlă mică de Cava D’oro, Macanache și cu Cărbune s-au și îmbrăcat ca Kriss Kross și au ținut un mic concert în IOR.
Cu toate astea, la scurt timp după Maca a intrat într-o pauză în care n-a mai făcut nimic cu muzica.
Perioada aia a fost puțin haotică. Întâi a golănit o vreme, până și-a dat seama că nu duce nicăieri stilul ăsta de viață și s-a întors la școală, apoi s-a apucat de muncă unde s-a dus dintr-un job în altul până a aterizat la un bar la care a început să-și facă timp să scrie piese și să dea freestyle-uri din nou.
Acolo la bar, în 2014, l-a abordat un băiat care cânta la saxofon și avea trupă, iar respectivul l-a chemat la el, unde au făcut un instrumental și Macanache a scris “Banu e Dușmanu”, prima piesă solo pe care a lansat-o.
Deobicei durează să-ți faci un buzz în muzică, e nevoie de multe piese și lansări micuțe care te cresc ușor în ochii publicului tău și atrag din ce în ce mai multă lume străină spre sound-ul tău, dar pentru el n-a fost chiar așa.
După “Banu e Dușmanu”, a început să tragă piesele care urmau să formeze albumul “Interzis” destul de repede.
“Ăsta sunt Eu”, de exemplu, exista tot din 2014, numai că a umblat cu ea pe la 1000 de studiouri până când a reușit să o tragă așa cum voia el, la studio-ul pe care îl avea unul din prietenii lui din copilărie și să o lanseze abia în 2015.
În același timp, a refuzat să semneze cu vreo casă de discuri, preferând să facă totul independent și în ritmul lui decât să accepte vreun deal prost, iar asta l-a forțat să ia lucrurile mult mai treptat decât o fac alți artiști.
Asta nu înseamnă că stătea degeaba.
După “Banu e Dușmanu” și “Ăsta sunt Eu” a continuat să facă sesiuni în fiecare zi și să scoată o piesă aproape în fiecare lună, iar la 2-3 luni după ce a bubuit cu “Ăsta sunt Eu” deja avea concerte.
Încă de pe atunci trata meseria de artist ca pe un job, și fix de asta reușea să trăiască ocupându-se numai de cariera lui.
El se ocupa de contracte, negocia concertele și ducea toate discuțiile despre bani. În același timp, soția lui stătea cu urechile ciulite și prelua toată informația pe care o auzea, iar în 2016 s-a băgat oficial în business cu el și au transformat treaba într-o afacere legitimă, înființând firma pe care o au până în ziua de azi împreună.
Firma a fost un pas foarte important în cariera lui artistică.
Primul album, “Interzis”, era gata și trebuia să apară încă din 2015, numai că el insistă să facă lucrurile așa cum simte că ar fi cel mai bine, nu doar de dragul de a le face, iar firma a fost ceva ce esențial în a reuși asta.
Deși deja lansase brandul de haine “Interzis” în același an în care trebuia să scoată albumul cu care-și împarte numele, nu avea cum să facă și CD-urile pe care voia să le vândă fără să-și pună la punct partea legală bine de tot.
Odată ce a reușit să o facă și pe asta, nimic nu l-a mai oprit, iar povestea lui de pe-aici încolo s-a mai tot spus.
În 2017 a apărut pe o piesă cu Delia, care a făcut al treilea album al lui, “Macadopere”, să meargă și mai bine ca “Interzis” și “Comedia”, cele două albume pe care le scosese în 2016, iar de atunci și până acum a tot crescut făcând ceea ce l-a ajutat să se și afirme în hip-hop, scoțând piese minim o dată pe lună, fără pauze și lansând albume constant, cu excepția unei pauze mai mari între “2 Hard 2 Bite” și “Gimnastică Lirică” – despre care n-am vorbit deloc, dar e de înțeles după 9 albume în 6 ani.
Ce-l bagă pe Macanache în altă clasă față de alți artiști din hip-hop e că nu se limitează doar la a fi un simplu rapper.
Cum ziceam și mai devreme, încă din 2015 și-a lansat și brandul Interzis care, chiar dacă e inspirat din brandurile altor rapperi ca Outkast, Jay-Z și Method Man, are un film mult mai interesant decât de a fi doar o altă firmă de streetwear.
În primul rând își face lui haine custom, majoritatea one-off-uri, și dacă îi plac cuiva care-l vede cu ele de multe ori le dă și își face altele.
Mai mult de atât, merge mult pe ideea de a lua haine mai vechi și a le da viață nouă, brodând sau printând cu serigrafie un logo nou pe ele.
Îi place mult ideea de a crea haine pe care nu le vezi în numere mari, care-ți dau un sentiment de piesă unicată atunci când le iei pe tine.
Pe lângă muzică și haine, cum ziceam pe la începutul articolului, a făcut și un pilot de show de comedie cu Dilimanjaro încă de acum vreo 6 ani, pe care ar vrea să-l scoată în lume și să-l transforme într-un show legitim.
În paralel, a fondat și Revista Bagabont, pe care o conduce singur și cu care pune accent pe cele 4 elemente ale hip-hop-ului din originile lui: MC-ing, DJ-ing, Breaking și Graffiti.
Bine, el susține că există și o a 5a, a6a și a 7a ramură, anume beatmaking-ul, beatbox-ul și knowledge-ul, pe care-l vezi în tot ce face.
E obsedat de cultură, aruncă referințe către Francisco Goya pe aceeași piesă în care în clip e costumat ca Bart Simpson, iar chiar și zi de zi umblă cu pălărie ca a lui Charlie Chaplin pe stradă asortată cu un varsity jacket în culori Wu-Tang.
Iar activitatea lui e la fel de nebună ca și referințele pe care le are în minte.
Pe lângă tot ce am scris până acum, a format un band, The Putreds în 2016 – cu care a scos un album numit “Nam Timp”, un supergrup de rapperi numit Patru Grași cu Phunk B, NCTK și Dilimanjaro cu care a scos un album numit “GRAS”, a mai lansat un EP cu Dilimanjaro numit “NU FI DILIMACHE” și încă un EP cu un beatmaker străin numit “UNIVERSAL EP”.
Doar în ultimele 2-3 săptămâni a organizat un vernisaj al tablourilor pictate de tatăl lui înainte să moară (împreună cu câteva creații de ale lui), a cântat împreună cu un live band cu care abia de-a reușit să repete la Takeovers Studios, seara dinainte să ne vedem a urcat pe scenă la concertul lui Faust, iar în câteva zile după ce am vorbit urmează să meargă la radio cu Guess Who.
Cu toate astea, ne-ar lua încă un articol mai lung decât tot ce am scris până acum doar să povestim ce planuri mai are, ce cunoștințe are despre streaming și problemele de care te lovești ca artist în ziua de azi și cât de multe lucruri nu reușește să facă pentru că pur și simplu nu are suficient de multe ore în zi, inclusiv din cauza faptului că, de când are și copil, încearcă să-și pună cât mai mult din treabă în cât mai puține zile și să le petreacă pe restul cu familia.
De câteva ori pe parcursul discuției noastre a vorbit despre cum și-ar dori să poată să nu doarmă, faptul că viața e prea scurtă ca să nu facă toate lucrurile pe care le vrea și că cei 10 ani de când și-a început cu adevărat cariera au trecut pe lângă el mai repede decât îi vine să creadă.
Se gândește mult la ce lasă în urmă și ce impact are din punct de vedere artistic, iar asta pare că îl face să tragă tare spre a reuși cât mai multe.
În același timp, locul lui în istoria rap-ului românesc e incontestabil.
E un motiv pentru care e invitat la câte un concert diferit în fiecare săptămână și i se pune un microfon în mână la fiecare eveniment la care calcă, și nu doar pentru că, așa cum pune problema el, are piese cu multă lume sau pentru că e ușor de influențat să dea un freestyle sau câte o piesă dacă-l prinde lumea pe acolo și a băut și ceva înainte.
Pe lângă că e, într-adevăr, un artist extrem de activ, și-a creat și o sferă în care nu a reușit nimeni să se ridice la nivelul lui.
Deși s-a lansat în era trap-ului, a insistat să facă doar muzică lirică, mai aproape de old-school decât de ceea ce fac alți rapperi care au apărut în aceeași perioadă ca el sau între timp și au cifre similare cu ale lui.
Prin consecvența cu care a scos muzică, s-a păstrat în toate discuțiile posibile despre rap, iar prin toate aparițiile pe piese și pe la evenimente, s-a și apropiat de un public foarte larg într-un fel în care o fac puțini alți artiști din aceeași zonă.
Strict din experiența noastră de a merge pe la evenimente anul ăsta, orice om cu care ne-am dus pe acolo, fie că știe sau nu hip-hop, îl recunoaște după cum se îmbracă mai mult decât alți rapperi care vin în aceleași locuri.
Iar prin diversitatea referințelor și proiectelor lui, a creat un univers artistic care n-are cum să nu te atragă în el dacă-i dai o șansă.
Indiferent dacă mai cântă încă un an sau zece, după părerea noastră, o să fie greu să mai apară un artist la fel de distinctiv ca el în scena de hip-hop pentru mult timp.
Vorbind despre direcția carierei lui, Macanache ne-a zis că tot ceea ce face se bazează pe instinct mai mult decât pe un plan, fie că e vorba de faptul că are – chiar și acum – 3 sau 4 albume la care lucrează în paralel sau de felul în care-și organizează ziua.
Iar bazat pe ce a realizat până acum, pare că instinctul l-a condus foarte bine până acum.
