Ultima oară când am povestit cu Pavel, luna trecută, am vorbit despre cum s-a apucat de role și cum și-a găsit locul în skatepark, dar ne-am oprit destul de brusc pe la jumătatea poveștii lui de până acum.
Ideea e că Pavel, pe cât e încă, până în momentul ăsta, unul din cei mai buni rolleri din țară, de la un moment dat a început să descopere că e bun la mult mai mult de atât.
După ce a intrat la Tonitza, a a început să dezvolte o fascinație pentru scenografie pe care a luat-o după el până la facultate.
Dacă mai țineți minte de ultima dată, ziceam de cum Pavel a intrat în liceu cu 2 situații care îl etichetau nefavorabil în fața profesorilor: una cu ADHD și dislexie, iar cealaltă era imaginea de golan pe care au purtat-o mulți oameni de prin skatepark de-a lungul vieții atunci când au încercat să intre în rândul oamenilor “serioși”.
Pe prima a început să o combată de când a descoperit scenografia, care îi oferea un univers polivalent în care să se dezvolte, dar percepția oamenilor din lumea artei “elevate” s-a gândit să o schimbe echilibrându-și interesele în artă și role între ele.
În așa fel, putea demonstra și profesorilor că underground-ul nu înseamnă incultură, dar putea demonstra și în underground, unde școala e văzută de multe ori ca dușmanul libertății sau un drum de nedorit, că să fii educat și capabil doar te ajută să îți duci arta mai departe.
Au ieșit amintiri frumoase din asta în perioada facultății, cum ar fi o noapte-n care, pentru că nu dădeau de el prin skatepark de săptămâni întregi, fratele lui împreună cu o gașcă de 6-7 rolleri l-au sunat și au venit să-l caute la facultate.
Odată ajunși, l-au găsit pe Pavel asamblând pereții unui platou de film cu șurubelnița, pentru că, fiind vreo 12 ceasul, se certase cu lumea de pe acolo care voia să-i taie curentul ca să plece acasă odată și-și pusese ambiția să termine treaba fără bormașină.
A stat cu băieții, au băut și s-au distrat până au terminat toată treaba împreună, care a inclus mutarea unui pian de vreo 400 de kilograme pe care Pavel n-avea nicio speranță să-l clintească singur de la etajul 4 al facultății până în sala de la parter în care lucrau.
Toată facultatea a lucrat proiecte frumoase, iar după ce a luat 10 în licență a făcut și un master pe care l-a terminat cu aceeași notă, însă după a simțit nevoia de a se îndepărta o perioadă de film și teatru pentru a căuta forme noi prin care să se manifeste artistic.
Pe la 24 de ani, s-a mutat într-un spațiu de pe Elizabeta pe care l-au luat niște prieteni de-ai lui, în care au dezvoltat împreună un hub cu ateliere în care-și făceau viața 7 artiști.
Acolo a început să experimenteze cu mai multe forme de artă, dar în cele din urmă a devenit fascinat de origami, ceea ce se leagă cumva de viața lui ca roller.
Faza e că la role, poate mai mult ca la orice alt sport extrem, pentru că ai roțile prinse constant de tălpi, ești mereu în mișcare, iar Pavel s-a obișnuit să-și trăiască toată viața așa, iar deși din punct de vedere artistic îi place să construiască obiecte fizice mai mult ca orice, nu reușea să prea stea locului suficient cât să dezvolte o înclinație mai mare către sculptură, tâmplărie sau alte forme de construcție care te țin împământat.
De asta, a început să facă animale, flori și o grămadă de alte forme din hârtie pe care le dădea oamenilor ca să le facă o mică părticică din zi mai bună sau le lăsa pe ici pe colo prin București și alte orașe prin care pleca să se dea în weekenduri ca pe niște taguri.
Tot experimentând treptat cu diferite materiale pentru a face origami, a descoperit că poate face niște filtre de lumină din ele, iar apoi a început să devină fascinat de ideea de a crea corpuri de iluminat care să îmbine conceptul lui Brâncuși de modularitate infinită, transparențele pictorului Kandinsky și animarea sculpturilor lui Alexander Calder, care s-au manifestat prin proiectul Folios, de care probabil că n-ați auzit niciodată din două motive.
Primul e cel prin care trecem toți, anume viața.
La 30 de ani, a devenit tatăl unui băiat pe nume Matisse. Pentru că nu-și imaginase vreodată că o să devină tată, a încercat o reconfigurare foarte abruptă de traseu înspre ce concepea el ca fiind o “normalitate” care l-a îndepărtat complet de artă și role în favoarea unui job la corporație.
Acolo a prins un context care se pupa bine cu talentul lui de a se ambiționa și a face ceva ce pare imposibil să fie realizabil, și anume a fost pus într-o poziție mai înaltă decât era calificat să aibă pe baza abilităților lui tehnice în anumite programe pentru că e nativ în franceză, a învățat să facă tot ce era nevoie și după un an a fost luat deoparte de un coleg, nu ca să fie certat, ci ca să-i explice că la corporație se mișcă lucrurile într-un anumit ritm și că trebuie s-o ia mai moale.
Tot colegul ăla l-a ajutat să-și dea seama că Pavel pur și simplu nu era din filmul ăla, și că deși încearcă să creeze niște parametri de stabilitate în care să poată să-și crească fiul ar trebui să încerce să și-o dea pe cont propriu cu încrederea că poate să se întoarcă oricând la un job obișnuit.
Așa că după ce a tot socotit-o și învârtit-o în cap, a prins curaj, a demisionat, a înființat un SRL și s-a apucat să-și pună la treabă toate talentele posibile, de la design grafic la scenografie la producție video și orice nevoi creative ar mai putea avea nevoie cineva.
Printre proiectele mai de suflet pe care le-a făcut în perioada aia au fost un film în care a jucat cu Gabriel Spahiu, o încercare de revitalizare a unui brand luxury de genți pe care a coordonat-o, dar care a murit odată cu începerea pandemiei și un documentar despre deportații din Bărăgan, care la vremea respectivă erau copii, iar acum, la bătrânețe, au venit să își împărtășească poveștile.
Tot în perioada aia, a produs și videoclipul de la Roceri, al lui Andrei Iacoban cu Amuly, Oscar și Calinacho care a fost o trecere scurtă într-o zonă de underground diferită de cea din care se trage el.
Evident, deși n-am mai povestit așa de mult de latura aia a vieții lui de data asta, tot timpul ăsta s-a dat și pe role, iar așa cum ziceam și ultima oară, cel mai recent chiar vara trecută, la ultimul George Urban Movement organizat de Terasa Baraka, a câștigat Best Trick cu mâna ruptă.
Spusesem că e și un al doilea motiv pentru care nu ați auzit de Folios, iar deși am povestit cum viața l-a oprit temporar din a lucra la el, după perioada pe care tocmai am descris-o, Pavel s-a apropiat din nou de baza lui de a face construcții și a început să sară din job în job în căutarea de a continua proiectul pe care îl începuse la Elizabeta.
Problema e că atunci când pleci la drum cu un proiect în care vizualizezi un concept mai degrabă decât un obiect tangibil e că trebuie să îl asculți și să îi dai răbdare să-ți spună de ce are nevoie.
De asta, Pavel până recent nu s-a declarat niciodată mulțumit de rezultatul pe care l-a produs, iar atunci doar a postat câteva poze abstracte pe un cont de Instagram pe care dacă le vezi fără context e posibil să nu le înțelegi deloc.
Acum abia, după ce a ținut proiectul închis în minte și în atelier se pregătește să anunțe prima expoziție, numai că întâi mai are câteva lucruri de pus la punct.
Chiar după ce ne-am întâlnit ultima oară să povestim, pe drum spre casă, era să se ducă de pe pământ de tot și a ajuns internat la spital intubat din cauza unui ulcer.
Acum, când ne-am întâlnit iar să povestim la nici o lună după ultimul articol, e cu 10kg mai slab și deși din fericire n-are alte daune prea nasoale pe corp, abia are voie să se întoarcă la sport, dar e la fel de fiert să-și ducă la capăt fiecare misiune pe care și-a propus-o.
Atunci când vine vorba de role, asta înseamnă să poată să-și facă rutina de sală și skatepark, iar atunci când vine vorba de artă, în momentul de față, să găsească un spațiu care să-l inspire suficient pentru expoziție.
