Povestea noastră cu Teo a început la fel de random cum vă găsește și pe voi.
Într-o zi de Vineri, am mers cu cineva la Machina Electrica, un salon pe care-l admiram de la distanță de ceva timp fără să mai fi fost vreodată acolo, și, în timp ce persoana respectivă se tatua și toți povesteam, ne-am dat seama că persoana cu care stăm de vorbă e o enciclopedie în două picioare care a văzut cu ochii lui aproape toată istoria tatuajelor din București de după comunism.
Pentru că știți cum suntem noi cu poveștile, ne-am programat să stăm la o poveste cu Teo și să aflăm ce înseamnă să tatuezi în București de 26 de ani.
Povestea cu Teo și desenatul pe piele începe, cum am zis și în titlu, cam prin ‘98, pe când avea 16 ani jumate și era la secțiunea de sculptură de la Tonița, unde a auzit că niște băieți din liceu voiau să se apuce să tatueze.
Și el știa să deseneze, dar dat fiind că avea atenția în altă parte, prima scânteie care i-a trecut prin minte a fost că ar putea să construiască aparate de tatuat și să le vândă băieților ăstora, că oricum nu știau ei să aducă cineva aparate profesionale pe vremea aia.
Pentru că, evident, nu prea era o piață pentru aparate de tatuat construite manual de un băiat de 16 ani jumate, la scurt timp după, Teo s-a apucat și el să tatueze diverși cunoscuți pe care-i avertiza că nu prea știe ce face, dar care cumva, pentru că știau cât de bine desena, aveau încredere maximă în el.
A ținut-o așa pentru vreo 2 ani în care tatua cine știe ce pe tot felul de diverși până când a primit un pont cum că un salon din Mall Vitan – care era unul din singurele 2 saloane din tot orașul pe vremea aia – căuta să angajeze pe cineva.
Teo, acum fiind clasa a 12-a și obsedat de desenat modele de tatuaje pe care le vedea din ce în ce mai mult ca fiind ca niște tablouri pe piele, s-a dus la interviu cu caiete întregi de schițe și a fost angajat pe loc.
Începând de a doua zi până a terminat cu bacul, cum termina liceul se urca în metrou, pleca la studio în Mall Vitan, lucra toată ziua apoi repeta aceeași rutină.
Singurele zile în care făcea ceva diferit erau Sâmbăta și Duminica în care era la muncă mai multe ore.
Pe vremea aia și pentru mulți ani de atunci încolo, tatuajele arătau destul de diferit de ce își desenează lumea în ziua de azi.
De obicei, mai ales în ziua de azi, nu te lasă prea multă lume să tatuezi din prima când te angajezi, Teo bătea pe pielea oamenilor din prima zi de muncă.
Când intrai într-un salon, nu prea veneai cu gândul că vrei tu ceva ce ai inventat și nici n-aveai cine știe ce surse de inspirație pe internet după care să te răzgândești legat de ce vrei odată la 5 minute.
Din perspectiva lui Teo, asta însemna că pe atunci oamenii se lăsau ghidați mult mai mult de ce le plăcea instinctiv la prima vedere decât ce li se părea că ar putea fi văzut ca fiind mai tare.
În același timp, pe vremea aia nu prea venea nimeni să zică că ar vrea un desen pe toată mâna sau pe tot spatele.
Clienții obișnuiți pe care ș-i i-a făcut Teo primele mii de tatuaje intrau în salon, se uitau la modelele de pe pereți sau de prin cataloage, ziceau cam cât de mari le vor, pe ce parte a corpului, apoi așteptau să li se facă șablonul și începeau să încaseze ace în piele.
Simplu și la obiect.
Pe vremea aia nu prea existau probleme de genul cum că ar avea altcineva tatuajul pe care-l vrea cineva deja. Lumea era mulțumită să fie tatuată exact ca altcineva cât timp era tatuată bine și pe placul lor.
După ce a terminat cu bac-ul, pentru că n-a intrat la facultate din prima, zilele lui Teo s-au umplut de muncă de dimineață până seară, nu că nu i-ar fi plăcut ce făcea.
Deși avea una din cele mai gangster meserii pe care ți le poți dori la 19 ani, firea lui Teo, mai ales acum când povestește despre trecut, e extrem de liniștită, artistică și contemplativă mai degrabă decât rebelă sau haotică în vreun fel, iar asta se reflectă și în deciziile pe care le lua în perioada aceea a vieții lui.
După un an pe bară, parțial de frică să nu fie băgat cu forța în armată, parțial pentru că îl convinsese un tovarăș din liceu că ar fi simplă admiterea, Teo s-a înscris la Restaurare de Artă la Facultatea de Teologie.
Pe deoparte n-a fost cel mai greu lucru din lume pentru că au dat probe practice care derivau din ce mai făcuse în liceu, dar pe cealaltă parte a trebuit să învețe pe dinafară o carte groasă de 3 degete de dogmatică a religiei ortodoxe, deci n-a fost nici simplă treaba.
Cu toate astea a intrat, a plecat de la salonul din Mall Vitan și a început să învețe din ce în ce mai mult.
Pe partea cealaltă, s-a apucat să tatueze din ce în ce mai puțin pe parcursul facultății, până în al 3-lea an, în care, după ce și-a dat seama că ar petrece mult mai degrabă tot timpul pe care-l petrecea învățând cum să restaureze icoane făcând tablourile lui proprii pe umerii lumii, s-a întors la salonul din Mall Vitan.
Deși lipsise doi ani, s-a întors cam la aceeași poveste de dinainte să plece.
Gusturile românilor în tatuaje au evoluat foarte lent, iar abia prin 2007, pe la finalul timpului pe care l-a petrecut tatuând în Mall Vitan, începe să remarce Teo că apăreau clienți cu cerințe personalizate și idei diferite de ce era prin revistele și cataloagele din studio legate de ce vor să-și facă pe piele.
În perioada aia, Teo se gândea din ce în ce mai mult să se lase de tatuat și înceapă să construiască piese unicate de mobilier bazate pe sculptură.
Dacă nu vă povesteam mai devreme de Facultatea de Teologie, poate ce am zis acum ar fi sunat absurd, dar, pentru noi cel puțin, contextual are sens.
Singurul motiv pentru care nu s-a oprit din tatuat în 2007 este pentru că o persoană cunoscută i-a propus să-i finanțeze deschiderea propriului studio.
Uite așa, oricât ar fi vrut să se apuce de artă sub forma tâmplăriei, Teo nu doar că nu a aruncat 9 ani de experiență în tatuat pe geam, ci din contră, a devenit mai puternic ca oricând până atunci.
Pe 24 Octombrie 2007, Teo a deschis Machina Electrica, motivat de faptul că avea o casă nouă, doar a lui, în care putea acum să deseneze ce voia pe cine voia.
Aici a început să observe din ce în ce mai mulți clienți care cereau opere de artă din ce în ce mai mari, mai deosebite, mai venite din trăirile și pasiunile lor, iar Teo a început să se adapteze la vremuri.
Probabil nu trebuie să vă explicăm de ce e mult mai tare să ai propriul tău salon de tatuat, cu mobila făcută exact cum ți-o dorești, într-o clădire aleasă de tine decât să mergi la muncă în Mall Vitan, dar implicit lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine pentru Teo, chiar dacă se investiseră foarte mulți bani, mult timp și mult efort în a porni salonul.
Pentru primii 4 ani din existența studioului a fost singurul tatuator de acolo, deși din start au fost tot felul de oameni care au venit pe lângă el și și-au dorit să învețe cum să facă ce făcea el.
Problema în a forma un tatuator e că nu e suficient să îl înveți standardele de tatuat și câteva modele. Standardele evoluează împreună cu timpul, deci chiar dacă a ajuns la zi, un tatuator trebuie să fie mereu cu ochiul la ce se întâmplă în jur.
Mai mult de atât, Teo e un artist în cel mai pur sens al cuvântului, așa că oricine ar fi venit să devină tatuator trebuia să aibă și mână și skill și tehnică de desen.
De când are propriul studio, viața lui Teo s-a dezvoltat în mai multe direcții artistice despre care o să trebuiască să intrăm în detaliu complet separat peste puțin timp.
Toată percepția lui asupra creativității a trecut printr-un shift enorm după un accident în urma căruia era să piardă de tot un deget de la mâna dreaptă, s-a mutat de câteva ori din București ca apoi să se întoarcă, iar salonul lui și-a schimbat locația de câteva ori de-alungul anilor.
Pe plan de tatuat, a observat din 2010 că au început să apară zeci de saloane de tatuat prin București și un boom enorm de clienți în urma lor.
Nu e anti-concurență, ci din contră, e recunoscător că datorită apariției atâtor saloane fiecare a putut să înceapă să se specializeze pe propriul stil, mai ales în ultimii 5 ani.
Asta i-a oferit lui Teo mai multă libertate în a desena strict ceea ce își dorea și un confort în a știi că nu va trebui să refuze sau să convingă anumiți clienți să meargă pe mâna lui pentru un rezultat mai bun.
În ziua de azi dacă lumea vine la Machina, o face specific pentru că le place cum tatuează el.
Deși fiecare din locurile în care s-a mutat când a plecat din țară are un loc în sufletul lui și vine la pachet cu amintiri și lucrări diferite pe care le-a făcut cât a fost acolo, acum se vede ca rămânând să tatueze în București pe viață.
În primul rând pentru că de aici e, aici s-a format și aici se simte acasă, în al doilea rând pentru că, odată cu trecerea anilor, nu simte că mai are energia să descopere locuri noi de la 0, iar în al treilea rând pentru că nu îi place să lase lucrările neterminate.
Povestea lui Teo nu s-a terminat, ci continuă să se scrie în fiecare zi, numai că, la fel cum e în viețile multora, perioada în care s-a descoperit pe sine și s-a învârtit până și-a găsit locul e mult mai plină de întâmplări haotice, bune de povestit decât cea de după ce s-a liniștit.
Dacă vreți să vă bată pe piele unul din cei mai vechi tatuatori din țară, puteți să vă programați la Machina Electrica oricând și să auziți poveștile și părerile lui despre artă direct de la sursă.
Noi o s-o lăsăm aici deocamdată, fără să vă zicem și despre latura lui de pictor, viața în diferitele țări în care a locuit și cum i s-a schimbat lumea de când e împreună cu Irina – pe care o veți cunoaște oricând mergeți la salon – și vom reveni să vă povestim și restul peste scurt timp.
