Deși în ziua de azi e probabil cel mai cunoscut de lumea care se uită la ce mai postăm noi ca DJ-ul din spatele serilor Dirty Disco sau drept curator de artă și lector universitar, la fel ca noi, puțini probabil știu cine e cu adevărat Eugen Rădescu.
Internetul e plin de interviuri cu el în care vorbește despre diferite proiecte în care e implicat, de la petrecerile de care scriam mai sus la expozițiile pe care le organizează și la activismul social în care e implicat.
Iar noi, de când ne ocupăm de calendarul de evenimente pe care-l publicăm săptămânal și îi tot vedem numele, am fost mereu curioși să aflăm cine e omul ăsta care e o prezență constantă în viața de noapte a Bucureștiului și în lumea artei în care, după aspectul fizic și stil, pare complet extraterestru la nivel superficial.
Viața lui a început în Tecuci, un oraș cu care noi suntem familiari doar pentru că am mai trecut prin el pentru concursuri de lupte – ceva ce n-are nicio treabă cu lumea lui Eugen – iar facultatea și-a început-o la Iași, unde a pornit spre o diplomă în Filosofie.
La scurt timp după, a plecat orbește în Cluj, unde s-a mutat înspre studii de Științe Politice.
Nici în Cluj n-a rezistat decât un an și jumătate, pentru că, la finalul anilor ‘90 și început de 2000, atunci când era el student, descrie viața de acolo ca fiind mult mai grea decât își imaginase inițial, în mod principal pentru că, fiind un student ajuns acolo după comunism, nu avea acces la comoditățile pe care le avem în ziua de azi, cel mai apropiat supermarket de casă fiind la un kilometru jumate de mers pe jos.
Într-o noapte, sătul de stilul de viață pe care-l ducea acolo, și-a urcat bagajele, pisica și iubitul în tren și au plecat la București, unde-l găsim până în ziua de azi.
Deși își făcea studiile într-o direcție politică și socială, a fost mereu curios despre artă și descurcăreț financiar.
În ‘99, cât era încă la Cluj, și-a făcut primii bani din creația unui website pentru un client în Flash, site care era animat și se mișca pe bune.
Tot în același an și-a început și primul proiect artistic.
El nu se consideră bun la nicio formă de artă, dar e extrem de pasionat de subiectul ăsta și încă de pe atunci îi plăcea să compileze și să curatorieze munca altor artiști pentru a o expune în fața oamenilor.
Așa s-a născut revista ArtPhoto, pe care a lansat-o tot în ‘99, în care publica trimestrial munca diferiților fotografi români – unii e posibil s-o știți redenumită ca Pavilion, sub care a existat până prin 2014.
Făcând revista asta cu 0 experiență în așa ceva, a învățat pas cu pas ce înseamnă să se ocupe de ea, de la selecția foto la tipărire și la strângerea de sponsori cu care s-o susțină financiar.
După câțiva ani de facultate la București și revista Pavilion, s-a apucat și de un master în Filosofie, iar apoi a băgat și un doctorat în Științe Politice, cu tema “Mișcări sociale Alternative, Artă și Politică”.
În paralel, în 2005, a fondat Bucharest Biennale împreună cu partenerul lui, Răzvan Ion, cu care o să tot citiți că a început proiecte și mai departe-n articol.
Biennale, pentru bagabonții ca noi care-s mai inculți în ale artei sub formele ei mai clasice, e un eveniment care se întâmplă în mai multe țări din lume odată la 2 ani (de acolo și numele), construit în jurul unei teme, la care se aduc lucrări ale foarte multor artiști – cel mai mult Eugen ne povestește că a reușit să aducă 80 de artiști la Bienala Bucureștiului, dar în străinătate se ajunge și pe la 3-400 de ariști diferiți.
E, în spiritul cu care pornise și revista foto, n-avea vreo experiență în curatorie artistică sau în organizare de evenimente, ci doar a vrut să încerce și să vadă cât de departe o poate duce, mai ales că, în special la începutul anilor 2000 înainte să fie internetul ce e acum, nu prea avea resurse din care să învețe într-un mod organizat cum să facă asta.
Ca să îi iasă bine, a fost nevoit să învețe să se ocupe de absolut tot ce-ți poți imagina că înseamnă organizarea unui lucru de genul, de la găsit artiști și luat legătura cu ei, la bugetare și pus pe pereți, la făcut curățenie în locație și asigurat condiții decente pentru toți care ar fi curioși să vină să vadă ce se întâmplă acolo.
În același timp, elementul ăsta DIY din felul în care se apucase de treabă însemna și că învăța foarte mult de la o ediție la alta din greșelile proprii, cum ar fi că nu e bine să spele cu Domestos fără mănuși pentru că după ce termina de curățat, dacă se apucă de urcat tablouri pe pereți poate să le strice cu soluția rămasă pe degete.
Cu toate astea, spiritul de a învăța să facă lucrurile în felul lui propriu a fost doar unul din lucrurile care l-au ajutat să le și ducă la nivelul la care le face azi.
Pe cât povestește despre încercările de a își dezvolta proiectele printr-o grămadă de încercări și eșecuri, pe atât turuie și referințe mai multe decât e rezonabil să scriem aici, de la fotografi și curatori la tehnologii de care abia am auzit vreun pic.
De exemplu, încă din 2021, mult înainte să fie atât de mult hype cu ChatGPT și SoraAI, deja aducea un robot numit Jarvis, creat de un studio din Viena, să facă prima Bienală curatoriată de AI, care nu doar că a selectat opere de artă pe care să le expună, dar s-a și dus la Apollo111 să răspundă la întrebările publicului despre cum a făcut asta.
Ordinea în care s-au întâmplat diferite evenimente din cariera lui Eugen e destul de haotică în povestire, dar asta numai pentru că a reușit să-și ocupe timpul cu atât de multe activități diferite de-a lungul anilor.
De exemplu, în 2008 a devenit director într-un proiect care împărțea numele revistei Pavilion, tot cu Răzvan Ion despre care vă povesteam mai devreme și pe care Eugen l-a descris ca partenerul lui în tot ce a făcut din ‘99 până recent.
Noua iterație de Pavilion era un centru de arte contemporane în Piața Victoriei în care s-au organizat o grămadă de expoziții și evenimente de artă contemporană, conferințe și discuții timp de 6 ani.
La scurt timp după ce a început proiectul ăsta, a fost invitat de Universitatea București să predea un curs de masterat cu nume pompos despre istoria artei contemporane.
Pentru că i-a plăcut să predea și a simțit că poate avea un impact pozitiv asupra stundeților de acolo, continuă să o facă până în ziua de azi, deși nu e angajat la facultate și nu își câștigă o existență reală de acolo.
După perioada asta haotică din anii 2000 în care a început o grămadă de proiecte, lucrurile au mers pe o linie destul de dreaptă pentru câțiva ani, la începutul anilor 2010, până când s-a apucat de încă un proiect nou și anume de Dirty Disco în 2016.
Dirty Disco, pentru care e probabil cel mai cunoscut în afara lumii artei contemporane, s-a născut tot din curiozitatea lui Eugen de-a încerca ceva nou.
Mergând pe la petreceri din București, s-a gândit că ar vrea să audă pe lângă technoasele care ne domină cluburile și niște Abba, Inna, Madonna și alte plăceri nevinovate iar atunci, deși nu știa să bage muzică, s-a apucat să facă pe DJ-ul.
Primele party-uri pe care le făcea erau fix la prietenii noștri de la Baraka, unde băga câte-un disco în aer liber.
Apoi s-a apucat să bage manele pe la Monteoru, lucru pentru care își lua foarte mare hate pe atunci deși, în opinia noastră, era doar o sclipire de geniu pentru care lumea nu era încă pregătită.
Într-un final a ajuns și în Control, unde a început să-și dea seama cum se folosește un mixer și cât de complicat e să bagi muzică 8-9 ore în continuu, mai ales când vii cu un playlist plin de piese vechi care, mai ales când vine vorba de cele românești, le găsești greu într-o calitate decentă de pus pe boxele din club.
În ziua de azi, Dirty Disco se întâmplă în fiecare weekend, ba în Apollo111, ba în Control, cu muzica ușor diferită între cele două, astfel încât să fie pe placul publicului fiecăruia.
Nu vine cu playlistul făcut de acasă, deși recunoaște că e epuizant să și-o dea așa, mai ales pentru că în majoritatea serilor e singur la pupitru de seara până dimineața, iar când nu e, are doar câte-un invitat pe lângă el, dar îi place să creeze experiențe memorabile pentru public și să facă lucrurile cu bun gust.
De obicei se duce și mai departe de muzică, creând vizuale tari, jocuri de lumină diferite și tot ce mai poate ca să transforme seara de club într-una cât mai bună.
De anul trecut a mai început încă un proiect nou, când a fost chemat la Strata Modul ca Director Creativ, un rol pe care-l vezi în multe biografii de Instagram în ziua de azi, dar care înseamnă mai mult decât pare online.
La Strata, care e o galerie de artă de lângă Podul Constanța pe care Eugen o descrie ca un MOMA de România, curatoriază expoziții într-un mod similar cu ceea ce am descris la Bienală, cu obiectivul de a deschide ușa către arta contemporană oamenilor care nu-s neapărat din lumea asta și de a atrage un public din locuri mai diverse.
În sensul ăsta, pregătește o grămadă de expoziții care urmează să fie lansate, inclusiv una care o să apară în Noiembrie, iar anul viitor câteva cu teme diverse care își trag inspirația din tot felul de zone diferite, de la trăiri de ale oamenilor din jurul lui până la laturi ale culturii române nebăgate în seamă.
Ar mai fi foarte multe de povestit din conversația pe care am avut-o cu Eugen, chiar am putea scrie încă o dată pe cât am scris doar ca să detaliem mai profund lucrurile pe care le-a povestit, dar e genul de om pe care trebuie să-l vezi în realitate sau să-l urmărești mai mult timp ca să-i înțelegi filmul cu adevărat.
Fie că e vorba de Strata Modul, de Dirty Disco, de cursurile pe care le predă sau de activismul social pe care-l face, despre care nici n-am apucat să scriem vreun pic, e un om care infuzează cu personalitatea lui fiecare moment din discuție și din munca lui, iar acea personalitate e complet dezinvoltă, extrem de prietenoasă și fără vreo reținere de a se exprima sincer, în același timp fiind foarte apropiată de ceea ce am simțit discutând cu mulți artiști mai apropiați de subiectele despre care scriem deobicei.
Chiar și vorbind despre experiența lui ca om gay în România, exprimă niște sentimente pe care le-am auzit din gura multor persoane din alte comunități alternative ca grafferii, rapperii și skaterii, cum ar fi că statul cere și tot cere, dar nu oferă nimic înapoi, și atunci cum altfel să trăiești decât făcându-ți tu propriul loc în lume?
