Deși săptămâna trecută am anunțat că intrăm într-o pauză de scris articole nedefinit de lungă ne-am gândit că ar fi aiurea să dispărem de nicăieri.
De-asta, pentru prima dată de când am lansat CURENT, ne-am dat ca temă să vă împărtășim ceva mai personal și să vă povestim ce au însemnat pentru noi câteva din articolele noastre preferate din tot ce am scris până acum.
Noi când am pornit la drum cu ce facem aici nu ne-am propus să devenim jurnaliști sau să încercăm să creăm un produs “cool” care să vă vândă ce fac toate labelurile și brandurile și toți influencerii ci, mai degrabă să aflăm și să povestim tot ce mișcă în underground și tot ce înseamnă urban din țară pentru că am observat că nu o făcea nimeni altcineva.
Pe drum, scrisul ăsta de articole a ajuns să ne și conecteze cu tot felul de persoane legendare din lumea asta și ne-a adus mult mai aproape de ei și de tot ce se mișcă decât am crezut că se poate, așa că, dat fiindcă suntem doi oameni care am fondat publicația asta, azi vă zic eu, Focă, ce articole mi-au fost mie de suflet și mai târziu în săptămână o să vină și Condri să facă la fel.
Articolul ăsta a venit după ce, chiar pe când am lansat revista, am scris o serie de articole individuale despre skate, role și trotinete pentru care stătusem de vorbă și începusem să ne întovărășim cu Adrenalină, Dumi și Alin și Gabi, toți antrenori de la diferite școli de sport extrem.
Atunci când am terminat de scris articolele inițiale am extras faptul că generația nouă de rideri mici au o experiență total diferită, mult mai dezvoltată în tot ce înseamnă structură și planuri de antrenament față de ce aveam eu și Condri și restul tovarășilor noștri – noi ne dăm ambii pe skate de peste 12 ani – când eram copii.
De asta, într-o sâmbătă când începea să se facă cald afară anul trecut, m-am pus pe telefoane să aflu de la fiecare când și unde își țin cursurile, iar apoi am dat talpă toată ziua din Herăstrau până-n IOR și înapoi în Heră înregistrând conversații cu antrenorii, cu cei mai buni rideri juniori din fiecare sport și chiar și cu câțiva părinți despre tot ce fac ei și ce simt față de sporturile astea în viețile lor de zi cu zi.
Chiar dacă nu toate poveștile pe care le-am auzit au fost de bine, mai ales la capitolul sponsorizări și oportunități financiare, tot m-am îmbolnăvit cu speranță de la ei și am plecat din ziua aia și din reacția cititorilor la articolul ăsta cu niște emoții pozitive cum n-am mai simțit prea des.
Chiar dacă am scris mereu mai mult despre hip-hop la CURENT și ăsta a fost genul muzical care ne-a legat mai mult între noi în echipă, eu personal am crescut dintotdeauna înconjurat mai mult de muzică electronică și între oameni mai din lumea aia.
Vrând să împing asta puțin și în CURENT dar nefiind eu personal mai mult decât ascultător de muzică, am apelat la un tovarăș DJ pe nume Matei care mi-a zis puțin cum stă treabă cu comunitățile dedicate din fiecare gen și mi-a dat un mic start.
După ce întâi, evident, am scris de minimale și cum au dus muzica electronică românească prin toată lumea de a ajuns să fie recunoscută internațional, apoi m-am gândit că DNB-ul are o cultură foarte veche la noi și mă rupea și pe mine de mult, așa că am apelat la Ellen de la drumandbass.ro să-mi povestească cum stă treaba.
Ellen m-a ajutat mai mult decât pot să-i mulțumesc că a făcut-o.
M-a luat pe terasa de la Control, mi-a împrumutat “Enciclopedia Muzicii Electronice Românești”, care chiar e o carte reală care există, a stat și a povestit cu mine câteva ore ca să-mi dea o bază de la care să plec și mi-a dat teme pentru acasă să zic povestea cum trebuie.
Ca pentru niciun alt articol m-am uitat la documentare vechi, am citit toată cartea, am scrollat prin afișuri de party-uri din anii ‘90 și așa am reușit să vă povestim lore-ul din spatele pionierilor ca DJ Vasile și Șuie Paparude, să vă zicem despre transpirația de la rave-urile din Studio Martin și WEB Club și să vă prezentăm grupări ca AnonimTM și TM Base care de la rave-uri în hale din anii ‘90 au ajuns să facă party-uri pe barcă în ziua de azi.
Scena de DNB e foarte diversă acum și există grupuri care o cresc în aproape fiecare oraș mare din țară, dar pe mine cel mai mult articolul ăsta m-a ajutat să-mi dau seama cu câtă pasiune cresc românii scena de dinainte să mă fi născut eu, ceea ce m-a făcut să conștientizez că atunci când auzim câte-un DJ sau MC că sparge, de fapt luăm parte la o istorie întreagă care tot crește în jurul nostru în continuu.
De departe cea mai caterincă ieșire a noastră la vremea aia, articolul ăsta a fost prima gură de aer care mi-a arătat că putem să analizăm și să povestim o treabă foarte vizibilă în cultura românească doar zicând fix ce am văzut întâmplându-se cu ochii noștrii.
Fiind hypebeaști și noi într-o oarecare măsură am observat că Rick Owens, în special prin adidași, a apărut așa brusc de nicăieri în picioarele tuturor bombardierilor și fashion kids-ilor acum câțiva ani și a rămas acolo.
Ne-am distrat maxim amintindu-ne de zilele vechi de pe Sneaker Market România sau de la drop-urile de yeezy-uri de prin 2014-2015 și am trecut prin toți adidașii și trendurile care au spart capul românilor cu nevoia de a se flexa din ultimii ani până am ajuns la apogeul adidașilor Rick de azi.
Deși pentru noi a fost o caterincă, neluându-ne prea în serios că știam că și noi facem parte din ce descriam, reacțiile au fost mult mai amuzante și mai pline de apreciere decât ne-am așteptat, de am primit un big up și de la comunitate de Rickheads din Constanța care a împins valul ăsta, și ne-a încurajat să căutam mai departe povești despre ce și cum consumăm.
Continuarea încurajării ăleia a arătat fix așa. Inițial ne-am dorit să ne uităm la streetstyle-ul de la noi și să arătam mai departe cum a evoluat, dar pe măsură ce am făcut research articolul a luat-o puțin în altă direcție.
Căutând poze cu streetstyle-ul din anii ‘90 am găsit arhive de poze de la fotografi străini care veneau în România să documenteze cum arată țara după schimbarea de regim politic, așa că am devenit foarte curios și de ce era înainte.
Am luat bunicii la rând, am aflat de la ei cum se numeau revistele de modă, magazinele de haine și designerii români de atunci și am început un alt dive prin arhive.
Așa am scos în articol poze cu fabricile de haine, cu photoshoot-urile de fashion comuniste de pe străzile Bucureștiului și cu adidașii orginiali românești.
De acolo am povestit mai departe cum prin anii ‘90 a început importul ăla blană de haine din tot felul de povești ale bișnițiarilor (care de fapt devenise sport național) și am reușit să identificăm și primele magazine de adidași și de haine care s-au deschis prin România.
Cu ajutorul fratelui Bilă de la KRCK am aflat și cum a început România să cumpere haine din afară pe net și am ajuns cu povestea până la deschiderea primelor magazine de lux și chiar a boutique-urilor de fashion de lux din București.
Ce trebuia să fie o trecere light în revistă, să vedeți ce poartă românii pe stradă, până la urmă a ajuns o poveste despre nevoile românilor de a consuma și de a se afișa pe care ni le tragem din trecutul țării noastre, care se simte până în ziua de azi dacă stai 10 min să te uiți la oamenii care trec pe la orice colț de stradă.
Ah, și faptul că am am ambalat coperta articolului cu o poză a lui Barabancea din 2023 cu două fete care arată zici c-au venit cu mașina timpului din anii ‘80 a fost fix cireașa de pe tort.
Cu toate că e unul din ultimele noastre articole, cel despre Teo a fost momentul în care am reușit cel mai bine de până acum să ne sincronizăm interesele personale cu ce e legendar în țară.
Într-o zi de Joi, am trecut pe la studio-ul lui din întâmplare cu o prietenă să se tatueze fără să știu nimic despre el.
Am stat cu Teo și Irina câteva ore, ne-am împrietenit, am plecat, și fix după m-a sunat Condri cum că vrea să scriem despre tatuaje neapărat și s-a pus să dea telefoane după ce i-a sugerat Bilă de la KRCKBRND să scriem despre Teo de la Machina Electrica și că ăsta e salonul și trebuie cumva să dăm de Teo.
Uite așa m-a adus soarta înapoi la salon unde am aflat toată povestea complexă artistică a lui Teo.
Tatuajele n-au fost nici prima și nici ultima formă de artă prin care s-a exprimat el.
Ba mai mult, mi-a povestit cum a făcut pauze și a amenințat că se lasă de tatuat de multe ori pe parcursul vieții și despre toate setup-urile de muncă și de studio și de toate ajustările pe care le-a făcut pe drum și cum nici până în ziua de astăzi nu îi e clar ce drum are în față și cât de stabil e.
Pentru mine să am ocazia să aud asta așa de transparent a fost ceva extrem de liniștitor, mai ales acum că viața ne forțează să ne oprim din scris la CURENT pentru o vreme.
Am înțeles că lucrurile nu trebuie să fie mereu clare și că nu poți să aștepți de la tine să faci același lucru pe tot parcursul vieții nici măcar dacă faci acel lucru de ani buni.
Doar pentru că azi e ceva acolo și poți s-o faci, n-ai nicio garanție că o să poți și mâine și sincer, nici nu e important să o ai.
Important e să fii senin, să accepți schimbarea, chit că e o pauză sau o transformare și să continui să cauți.
Dacă reușești asta, pe parcurs sigur o să-ți faci o grămadă de amintiri, o să te schimbi, o să te cunoști pe tine și o să lași o urmă asupra oamenilor cu care cu care te conectezi, fix așa cum face și el prin tatuaje.
